Cu Lucian Boia şi Ion Hobană în lumea lui Jules Verne

Marţi 29 martie, Institutul Cultural Francez. Ultima manifestare locală din ciclul dedicat centenarului Jules Verne, înainte de a continua în provincie şi pe itinerarul localităţilor identificate în romanul "Castelul din Carpaţi". Colaborează Romfilatelia, care lansează o emisiune de 4 timbre ce ilustrează cele 4 romane ale autorului "călătoriilor extraordinare", contingente cu teritoriul românesc: "Pilotul de la Dunăre", "Claudius Bombarnac", "Keraban încăpăţânatul" şi, fireşte, "Castelul din Carpaţi".

După ce însărcinatul cu afaceri, reprezentant al ambasadorului francez, inaugurează panoul Romfilatelia, sub scăpărarea bliţurilor presei, asistenţa e martoră a două conferinţe prilejuite de lansarea publică a două cărţi cu subiect conex. Dacă venerabilul Ion Hobana apare ca un personaj firesc al serii culturale, lucrările d-sale mai vechi şi mai noi asupra "Castelului din Carpaţi" fiind de notorietate, surpriza vine din partea istoricului Lucian Boia, al cărui consecvent demers demitizant în istoriografie l-a impus în ultimii ani ca o figură publică de prim plan.

Conferinţa lui Ion Hobana este dedicată prezentări ultimului d-sale volum, al IV-lea, din seria "Ion Hobana prezintă maeştrii anticipaţiei", volum rezervat lui Jules Verne. Centrul de greutate al conferinţei fiind "Castelul din Carpaţi", sunt oportune succinte prezentări ale celorlalte trei romane. "Pilotul de la Dunăre" e povestea unui bulgar, luptător pentru libertatea conaţionalilor săi, încă aflaţi, la prezentul naraţiunii, sub stăpâire otomană. Eroul omonim din "Keraban încăpăţânatul", refuzând să plătească taxa de traversare a Bosforului, îşi oferă o aventuroasă călătorie de-a lungul litoralului Mării Negre. Dacă în aceste prime două cărţi, ethosul românesc participă doar pasiv şi cu teritoriul, în "Claudius Bomnbarnac" eroul e un român, Cincu. Acesta călătoreşte clandestin, cu expresul transasiatic (anticipare a transiberianului), din Rusia în China, în căutarea logodnicei sale, Zinca, implicându-se pozitiv în spectaculoasele tribulaţii legate de furtul şi recuperarea tezaurului împăratului chinez.

Despre Jules Verne a circulat legenda conform căreia şi-ar fi scris "Călătoriile extraordinare" fără să iasă din birou. În realitate, a călătorit în USA şi a vizitat mare parte din Europa. N-a călătorit "de la pământ la lună", nici "cinci săptămâni în balon", astfel că legenda nu-i complet lipsită de semnificaţie.

"Castelul din Carpaţi" e, socoteşte Ion Hobana, înainte de toate o poveste de dragoste şi o meditaţie asupra condiţiei artistului. Apărut în 1892, şi-ar putea trage substanţa dintr-un amor secret, de fapt dintr-o relaţie afectiv-spirituală a lui Jules Verne, cu o doamnă Duchesne, după cum dezvăluie fiul său, Michel. Atmosfera trimite la E.T.A. Hoffman, dar se pare că Jules Verne nu s-ar fi inspirat direct dintr-o anume scriere literară a germanului fantast, ci, mai degrabă, din "Povestirile lui Hoffman", opera lui Jacques Offenbach. Nu-i imposibil să fi fost influenţat şi de un roman, publicat în 1849, de Dumas père, al cărei personaj era E.T.A. Hoffman. De altfel, cântăreaţa lui Hoffman e Stella, iar cea a lui Verne e Stilla.

Ţinuturile miniere de la capătul Europei, "pe care Auguste de Gérando le-a vizitat şi Elisée Reclus le-a descris" ar avea dublul rol de a bifa un punct pitoresc din programul geografic al "călătoriilor extraordinare" (Transilvania fusese doar evocată în "Mathyas Sandorf", rămânând, până aici, o pată goală), dar şi de a oferi, prin misterul lor, cadrul romantic optim pentru povestea în sine. Geograful Elisée Reclus, prieten apropiat al lu Jules Verne, fusese impresionat de "această rasă misterioasă" a locuitorilor de la graniţa Transilvaniei, transmiţându-i vizionarului scriitor convingerea că "viitorul le aparţine".

Totuşi onomastica, geografică şi umană, a cadrului creat de Jules Verne, are rezonanţă germanică. Vladimir Colin, primul traducător în română, găsise soluţii onomastice tranzitorii, lipsite de fapt de rezonanţe autentic româneşti. Hobana însuşi, pe baza coroborării multor date, ajunge la cele mai bune echivalente ale toponimelor şi numelor de personaje. Rodolphe Gortz este Radu Gorj, Miriota Cotz e, desigur, Mioriţa Colţ, descrierea castelului e recunoscută a fi o versiune mărită a runelor cetăţii Colţ, din zona Haţegului, ciobanul Frik e lesne de recunoscut ca Frig, platoul Orgal e, de fapt, Gorgan, deşi plasat altundeva decât versantul nordic al masivului Vulcan, Franz de Telek îşi găseşte corespondentul în forma românizată Teleac. Dascălul Hemrod e Homorod şi, în fine, doctorul Patak, care ar da "Paţac" îşi trage numele de la cuvântul maghiar care înseamnă "râuşor", identificabil în zonă.

Dacă distinsul exeget al literaturii SF şi-a încheiat conferinţa cu modestie, fără concluzii, e de datoria reporterului este de a sublinia sensul cercetărilor întreprinse de conferenţiar. Exoticitatea cadrului unui roman julesvernian din epoca târzie, aşa cum apare ea din perspectivă occidentală, făcea necesare cercetări ca cele întreprinse de Ion Hobana. Desigur, faptul că reporterul avea şansa de a le cunoaşte de 30 de ani, din publicaţiile vremii, nu face decât să le sporească valoarea.

Partea a doua a seratei a revenit prezentării altei cărţi nu mai puţin interesante: "Jules Verne, paradoxurile unui mit". Autorul, profesorul universitar Lucian Boia, îşi prezintă versiunea originală, elaborată în franceză, anunţând că traducerea proprie în română va apărea în curând la Humanitas.

Originalul istoric consideră fenomenul Jules Verne ca o dublă mitologie, dacă nu una multiplă. Scopul major al demersului literar vernian, explicit asumat, cel puţin de la debutul colaborării cu editorul Hetzel, concomitent cu primul roman ("Cinci săptămâni în balon"), este o oglindă cât mai completă a lumii. Iniţial adresată adolescenţilor, opera nantezului devine din ce în ce mai complexă, marcată, în ultima perioadă, de accente sociale.

Analiza mitologiei julesverniene e structurată pe 9 întrebări, mai mult sau mai puţin canonice, cu răspunsurile aferente.


  Este Jules Verne un mare scriitor?

În orice caz n-a fost defel receptat ca atare, în viaţă fiind. Absentează din toate istoriile literare publicate în epocă. Desigur, nimeni nu i-a contestat popularitatea. Tirajele romanelor din seria Călătorii extraordinare concurau opera oricăror alţi corifei literari, la fel aria traducerilor. "Reabilitarea" sa literară s-a derulat, oarecum în etape, în anii '60. '70 şi '80 ai secolului abia trecut. Opinia personală a istoricului pare marcată de o anume ambiguitate, câtă vreme d-sa accentuează receptarea publică.


  Este J.V. un precursor al tehnologiei moderne?

Răspunsul lui Lucian Boia este aici tranşant negativ: nu numai că autorul atâtor elogii aduse electricităţii s-a limitat practic la ilustrarea, nu foarte mult anticipativă, a tehnologiei epocii (de fapt, născândă sub ochii lui în epocă), dar a fost depăşit de unii contemporani în îndrăzneală: În anul în care apare De la Pământ la Lună este publicat un roman de anticipaţie centrat pe o călătorie către Venus, cu... o rachetă (ceea ce ar constitui un precedent ideatic faţă de K.E.Ţiolkovski, considerat "părintele" rachetei ca vehicul spaţial, n.rep.).


  Este J.V. un profet al viitorului?

Cu atât mai puţin. Eroii săi sunt, în genere, fie solitari, fie membrii unor mici comunităţi evazive.

Aici se impune un comentariu: profesorul Boia pare a ignora, în privinţa statusului, statutului şi originii ideologice ale acestor "mici comunităţi evazive" aerul de falanster al acestora. Posibil d-sa posedă argumente documentare, a căror dezvoltare ar fi excedat cadrul conferinţei, pentru a conferi imaginii tradiţionale a influenţei socialismului utopic saint-simonian asupra operei medii a lui Jules Verne o dimensiune mitologică. Acest aspect ar rămâne, în opinia celui care relatează, mai mult sau mai puţin discutabil.


  A fost Jules Verne "de dreapta", sau "de stânga"?

La această întrebare profesorul Boia face referire explicită la ceea ce d-sa numeşte "mitologia socialismului utopic julesvernian", oferind, în contrapartidă, câteva din argumentele care ar dovedi că scriitorul era "de dreapta", cel puţin în termenii epocii: catolic practicant, deşi eroii săi sunt, într-o măsură sau alta, cel puţin liber cugetători impliciţi, legitimist, păstrându-şi autonomia spirituală mai degrabă tradiţionalistă, în ciuda prieteniilor cu oameni "de stânga" notorii.

Două episoade ar ilustra această caracterizare, în opinia lui Lucian Boia: scriitorul a fost anticomunard, ba chiar într-o scrisoare către tatăl său apare expresia "aceşti socialişti ar trebui împuşcaţi precum câinii", pasaj cenzurat în toate monografiile şi biografiile, nu numai "la noi". Apoi, a fost antidreyfussard. Din convingere. Totuşi nu unul exclusivist, ci deschis, rezidual poate, dar stabil.

Profesorul Boia oferă o formulă de înţelegere: "anarhist de dreapta", în sensul că era un accentuat susţinător al independenţei individului. De altfel, admiraţia sa constantă pentru ceea ce erau atunci Statele Unite ale Americii e perfect conjugată pentru cultul muncii, elogiul iniţiativei individuale, piloni fundamentali ai "modului de viaţă american".


  Era J.V. rasist?

Nici mai mult, nici mai puţin decât era mai toată lumea în epocă. Fără a-i discredita pe negri, sau pe asiatici, personaje episodice simpatice, universul vernian nu depăşeşte clişeul omului alb, agent purtător de civilizaţie, stăpân natural al planetei.


  Era J.V. antisemit?

Admiţând delicateţea întrebării, analistul nu cade în propria capcană, speculând antidreyfussardismul lui Jules Verne în termeni de antisemitism. În această privinţă există maximum de ambiguitate. Nu era mai antisemit decât societatea franceză a epocii, în ansamblul ei. "Un peu comme tout le monde". S-ar găsi, dacă se caută cu orice preţ, elemente întrucâtva antisemite, la nivel de clişeu literar, în Martin Paz şi Hector Servadac. În concluzie, Lucian Boia îl consideră "antisemit ocazional".


  J.V. şi femeile. Dar J.V. şi bărbaţii?

La vremea sa, a fost considerat misogin. Totuşi, din perspectiva mai detaşată a secolului scurs de la finele operei, putem observa că rolul femeii urcă pe măsură ce opera devine mai complexă. Aici profesorul Boia are discreţia de a nu se referi la elemente din conferinţa precedentă, care îi argumentează afirmaţia, contând pe perspicacitatea auditoriului.

Totuşi vagile aluzii la o pretinsă homosexualitate târzie, alimentate de relaţia specială cu Aristide Briand, care s-au servit de elogiul constant al prieteniei virile, din operă, ca argument, n-au stârnit nici în epocă, nici mai târziu, prea multe ecouri.


  Este J.V. integral responsabil de opera sa?

Desigur, partea esenţială îi aparţine, dar există intervenţii semnificative. Hetzel, un editor cu personalitate accentuată, care, ne amintim, îi ceruse numeroase reajustări la primul roman, până la intrarea modelul prefabricat de editor, pare să-i fi impus nu odată să rămână pe şinele trasate aprioric.

  Este J.V. creatorul genului SF?

Răspunsul lui Lucian Boia este, în esenţă, pozitiv. D-sa apreciază ca modele literare majore pe E.T.A. Hoffman, Fenimore Cooper, Edgar Allan Poe. Doi dintre aceştia exersaţi în fantasticul pur.

Coordonatele definitorii ale literaturii julesverniene ar fi, în aprecierea istoricului, "pedanteria livrescă, eroismul nebun şi distanţa ironică". Iar concluzia generală e că "Jules Verne rămâne ataşat lumii, aşa cum e".

Fără cea mai mică îndoială, aşteptata versiune românească a noii cărţi semnate Lucian Boia va stârni numeroase discuţii. Auditoriul conferinţei este convins că deplasarea interesului spre o anume literatură rămâne consubstanţială demersului istoric.