Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Stagiunea concertistică 2013

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

De la tineri către tineri - un festin de muzică de cameră cu formaţia Azoiţei & Friends


Marcel Frandeş

mai 2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis

În cadrul Festivalului CHEI, joi 25 aprilie 2013, la sala George Enescu a Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti, violonistul Remus Azoiţei, împreună cu invitaţii săi, Alexandru Mălaimare (vioară), Iulia Smeu (vioară), Luminiţa Lupaşcu (vioară), Bogdan Banu (violă), Georgiana Bordeianu (violă), Bogdan Postolache (violoncel) şi Marius Malaneţchi (violoncel), au susţinut un recital instrumental cameral de o calitate artistică deosebită, un eveniment ce se constituia într-un dar de la tineri către tineri. Fundaţia Română pentru Excelenţă în Muzică, în parteneriat cu Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, a organizat spectacolul Azoiţei & Friends, în care s-au putut audia două capodopere romantice: Souvenir de Florence - Sextet în re minor, op. 70 de Piotr Ilici Ceaikovski şi Octetul în mi bemol major, op. 20 de Felix Mendelssohn.
 
Sextetul pentru două viori, două viole şi două violoncele a fost compus de Ceaikovski în anul 1890, pe când se afla într-un sejur la Florenţa. Opusul a fost dedicat Societăţii de Muzică de cameră din Sankt-Petersburg, care îl primise pe compozitor ca Membru de Onoare în rândurile sale. Premiera Sextetului a avut loc de abia în 1892, după revizuirea lui. Există şi un aranjament al acestuia pentru orchestră de cameră.


 
În prima parte, Allegro con spirito, am savurat verva şi calitatea sonoră a interpretării. Tema principală a formei de sonată, expusă fără vreo introducere, a captivat instantaneu întreaga audienţă. Sunetul dens, intens vibrat, conferea o atmosferă însorită, iar tonalitatea minoră potenţa paradoxal tensiunea, împingând discursul muzical spre culmi sonore pline de vigoare. Violonistul Remus Azoiţei a insuflat colegilor săi un tempo alert de desfăşurare a evenimentelor sonore, tempo care obliga spectatorul să îşi sporescă pur şi simplu viteza gândului, spre a nu pierde splendoarea fiecărui moment. Dolce espressivo e cantabile, în care 'a răsărit' a doua temă, cântată de prima vioară, era agrementat cu intervenţia elegantă, în spiccato, a violoncelului, cel care arcuia treptat melodia, pe o scară ascendentă. La major-ul căpăta aici un suflu nostalgic. Duoletele de pătrimi ale viorii prime, imitate pe rând de cele două violoncele, dădeau melopeii un profil curbat precum o cupolă de catedrală. Sforzando-urile, ca nişte fulgere îndepărtate, pulsau sonor. Dialogurile antrenau fiecare participant al 'festinului muzical', de multe ori ideile fiind preluate de la un instrumentist la altul, în chipul cel mai firesc. Apoi, în Dezvoltare, travaliul motivic căpăta tensiune, valurile de crescendo-diminuendo, cu suspine şi reamintirea motivelor expuse aici în diferite tonalităţi, generau zona culminantă, pregătitoare a Reprizei. Admirabil a fost construită şi Coda. Accelerarea tempo-ului se întreţesea cu pregnanţa sporită a unui motiv ostinat la viori şi cu sincopele aparent destabilizatoare, cântate cu mare precizie ritmică. Excelent a fost gradată izbucnirea Più mosso, vivace assai - stringendo - Prestissimo. O concluzie clară, bazată pe pilonii metrici şi armonici, a încheiat cu brio această parte a Sextetului. Senzaţia de module interschimbabile era una vie, mai ales că uneori instrumentiştii se 'coalizau' trei contra trei, pe de o parte viorile şi prima violă, pe de altă parte, violoncelele şi a doua violă.
În partea a doua, Adagio cantabile e con moto, calmul revenea. După o introducere de zece măsuri şi o Pauză Generală, Remus Azoiţei, etala cu un sunet aurit, vibrând fără încetare, o temă romantică, plină de inocenţă, acompaniat în pizzicato. Violoncelul prim a preluat ideea muzicală cu aceeaşi candoare, utilizând o agogică plină de eleganţă.
 
Ultimele două părţi ale Sextetului au adus un puternic contrast faţă de primele mişcări. Influenţa cântecului popular rus s-a putut percepe cu uşurinţă. Cei şase interpreţi s-au întrecut pe sine şi au reuşit să transmită emoţia artistică a conţinutului muzical deosebit de frumos.
 
În continuarea serii muzicale de la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, am ascultat Octetul în mi bemol major, op. 20 de Felix Mendelssohn, lucrare de tinereţe, scrisă în 1825, ca un cadou pentru profesorul său de vioară Eduard Rietz. Această primă versiune a suferit revizuiri, până în 1836. Opusul se caracterizează printr-o melodică abundentă de o foarte bună calitate, prin noutatea efectelor instrumentale, prin optima închegare a instrumentelor într-o factură complexă şi prin prezenţa pe suprafeţe extinse a mijloacelor polifonice. Octetul [1] conţine patru părţi: Allegro moderato ma con fuoco, Andante, Scherzo şi Presto.
 
Arturo Toscanini a realizat în anul 1947 un aranjament pentru Orchestra Simfonică NBC.
 
Aflat la răscrucea dintre stilul de cameră şi cel orchestral, Octetul beneficiază de o judicioasă dozare a amănuntelor.


Ascultând această capodoperă mendelssohniană, am înţeles că membrii formaţiei Azoiţei & Friends cunoşteau şi puneau în practică îndrumările pe care însuşi compozitorul le notase: "Acest Octet trebuie cântat la toate instrumentele, în stilul unei simfonii; nuanţele de piano şi forte trebuie mult separate şi mai precis reliefate decât se face în piese de acest gen".[2]

Compus pe când Mendelssohn avea 16 ani, a beneficiat de spiritul juvenil al unor interpreţi foarte talentaţi, unii dintre ei cu o bună experienţă camerală (Luminiţa Lupaşcu - Ansamblul Stradivarius şi Stravaganza; Alexandru Mălaimare - Metamorphoses String Ensemble, Festivalul SoNoRO; Iulia Smeu - recitaluri cu ansambluri de muzică de cameră în Germania, Austria, Franţa, Africa de Sud; Bogdan Banu - membru al ansamblului Camerata Lysy), fiind câştigători ale unor premii internaţionale la concursuri de interpretare instrumentală.
 
Se putea observa dorinţa instrumentiştilor de a se contopi cu muzica Octetului lui Mendelssohn. Fie că aveau un solo, fie că dublau o voce, fie că dialogau ori imitau contrapunctic - totul se petrecea ca un singur organism : uneori se întorceau unul spre altul pentru a simţi atacul sau pentru a continua o intenţie expresivă.
 
Cel mai mult m-a impresionat interpretarea părţii a treia a Octetului, Scherzo. Invitaţii lui Remus Azoiţei cântau cu o mare precizie ritmică, într-un tempo rapid, electrizant. Cât de minuţios erau realizate detaliile! Acele grupete superioare rapide perlate, apoi formulele de dactil care circulau de la un instrument la altul, cântate cu fineţe şi exactitate metronomică. Unisonul din finalul părţii, executat în spiccato, a sunat clar, omogen şi plin de virtuozitate. Totul suna precum o orgă sau un ansamblu orchestral. De altfel, această parte a Octetului a fost orchestrată de însuşi compozitorul pentru a fi folosită ca parte corespondentă a Simfoniei I în do minor, Allegro molto.


Este cert că muzicienii au desfăşurat în prealabil o muncă riguroasă, foarte concentrată, adaptându-şi tehnica individuală la cerinţele Octetului. Iar rezultatele s-au putut auzi, entuziasmul şi ovaţiile publicului răsplătindu-i din plin. Chemaţi de multe ori la rampă, se vedea pe faţa fiecăruia tensiunea şi o oarecare 'traumă' tipică revenirii în lumesc. Să cânţi profesionist în zilele noastre implică, printre altele, lipsa oricărei devieri de la parametrii sunetului optim, ca şi cum, într-o cursă de formula 1, trebuie să fii mereu primul, fără să ieşi în decor. La acest nivel 'arderea', consumul nervos şi afectiv sunt dincolo de închipuirea profanului. Deşi, în societatea contemporană se admiră în special creaţia vizuală, lumea sonoră şi în special cea a muzicii de cameră este cel puţin atât de impresionantă ca o fotografie panoramică a unui canion sau al unei cascade.
 
Ar fi minunat dacă educaţia estetică a tinerei generaţii ar cuprinde contactul direct cu muzica de cameră.
 


[1] Felix Mendelssohn este considerat creatorul octetului de coarde. (Berger,Wilhelm Georg: Ghid pentru muzica instrumentală de cameră. Editura Muzicală, Bucureşti 1965, pag. 150).
[2] Altmann, Wilhelm - Handbuch für Streichquartettspieler, Bd. 3: Streichtrios, -quintette, -sextette, -oktette (1929), pp. 311şi Altmann, Wilhelm: Handbuch fur Streichquartettspieler, Vol.3, Heinrichshofen Verlag, Wilhelmshafen, 1972.




 Toate articolele despre Stagiunea concertistică 2013


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Marcel Frandeş


Alte articole

 Liviu Prunaru în Concertul pentru vioară şi orchestră de Benjamin Britten, Marcel Frandeş
 Cornistul Martin Owen interpret al Concertului în mi bemol major de Richard Strauss, Marcel Frandeş
 Solitudine şi comunicare - Valentina Lisitsa, Sabina Ulubeanu
 Pianistul Nikolai Demidenko în Concertul nr. 1 de Chopin, Marcel Frandeş
 Recital Gabriel Croitoru şi Horia Mihail - turneul Vioara lui Enescu, 2013, Marcel Frandeş
 Toate articolele despre Stagiunea concertistică 2013


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer