Five easy pieces

Oarecum îngrădit de regula "un film pe săptămână", cronicarul se vede uneori silit să selecteze subiectele. Astăzi facem dreptate – cele cinci filme disecate mai jos se află încă în cinematografe, iar (cu o excepţie) mărimea paragrafelor e invers proporţională cu calitatea lor. A filmelor.

În Aaltra, belgienii Benoit Delepine şi Gustave de Kervern rezolvă un gen (road-movie-ul) dintr-un pretext, două poante şi trei mişcări de aparat, dar îl rezolvă definitiv. Cu toată aroma de Kaurismaki şi cu tot umorul, feroce de "incorrect", bătătorit deja pe mai toate meridianele, filmul îşi păstrează aerul de originalitate da capo al fine şi rămâne un eveniment unic, inclasabil şi de ne-ratat. Întrebaţi-l pe Albert Libertad.

În Be Cool, americanul F.Gary Gray pastişează cât poate din Get Shorty şi nu întâmplător... Filmul de faţă a fost marketat drept continuarea succesului din 1995, numai că Travolta, din nou în costumul lui Chili Palmer, confundă aerul dezinhibat cu cel dezinteresat, ceea ce, combinat cu umorul telefonat şi ritmul decalat, scufundă filmul, în lung şi-n lat.

În Million Dollar Baby, ultimul mare cineast clasic yankeu, l-am numit pe Clint, continuă să sape temeinic în inima visului american, cu acea graţie sigură şi melancolică devenită de-acum semnătură. Şi nu, filmul nu vorbeşte despre box, şi nici despre "white trash" şi nici măcar despre euthanasie – e un film despre învingători, trataţi cu demnitatea rezervată de obicei perdanţilor.

În Un long dimanche de fiancailles, francezul Jean-Pierre Jeunet pictează în maniera-i clasică o poveste de amor pe fundal de prim război mondial. Anumite voci au protestat împotriva excesului de stil care, chipurile, torpilează emoţia – eroare, povestea, uşor lacrimogenă, e ridicată la rang de operă taman datorită tuşelor digital/coloristice, atât de dragi regizorului.

În Sistemul nervos, românul Mircea Daneliuc rupe (a câta oară?) pisica, şi o face cum ştie el mai bine – agresiv, isteric, inteligent, grotesc. Revenit, după cataclismul Ambasadori, căutăm patrie, în peisajul suprarealist al Patului conjugal, o ţară unde cam toată lumea bea (sorry!) pişat dar numai pensionarii (sic!) fac revoluţie, regizorul loveşte năprasnic, cu toate indulgenţele mai mult sau mai puţin auto-referenţiale, în telenovela din jur şi aminteşte, inclusiv la finalul cu România, pardon, mam'mare, eşuată lângă calea ferată, că are palma grea.

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.