Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Stagiunea concertistică 2013

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Vlad Dimulescu - recital de pian la Ateneu


Marcel Frandeş

mai 2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis

Recitalul pianistului Vlad Dimulescu din 14 mai 2013, de la sala Ateneului Român, a cuprins un program romantic interesant: Sonata în sol minor, op. 22 şi Kinderszenen, op. 15, compuse de Robert Schumann şi Variaţiuni şi fugă pe o temă de Händel, op. 24 de Johannes Brahms.

Pianistul Vlad Dimulescu s-a născut la Braşov în 1962 şi a studiat pianul la Liceul de Muzică din oraşul natal cu profesoarele Margareta Marinescu şi Mira Popescu. Apoi, a continuat studiile la Conservatorul de Muzică Ciprian Porumbescu, actuala Universitate Naţională de Muzică din Bucureşti, la clasa de pian a profesorului universitar Constantin Ionescu-Vovu. Vlad Dimulescu este laureat al unor concursuri naţionale şi internaţionale precum: George Enescu, Gheorghe Dima, Viña del Mar (Chile) şi Salerno (Italia). Artistul a susţinut numeroase concerte în majoritatea centrelor muzicale ale ţării cât şi în străinătate: Polonia, Italia, Germania, Spania, Portugalia, Grecia şi Bulgaria. A colaborat cu dirijori de renume: Eduard Serov, Peter Fanger, Jin Wang, Daisuke Soga, Bruno Martinotti, Gudmundur Emilsson, Tateo Nakajima, Juan José Olives, Enzo Ferrari, Massimiliano Caldo, Roberto Salvalaio, Iosif Conta, Cristian Mandeal, Horia Andreescu, Emil Simon, Mircea Cristescu, Emanuel Elenescu, Ilarion Ionescu-Galaţi, Ludovic Bacs, Petre Sbârcea, Ovidiu Bălan şi Richard Oschanitzky. A susţinut de asemenea, numeroase recitaluri instrumentale şi de muzică de cameră, participând la festivaluri muzicale naţionale şi internaţionale precum: Interforum-Budapesta, Dinu Lipatti-Sinaia, Festivalul din Braşov, precum şi din Bucureşti. Şi-a susţinut teza de doctorat la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti. A publicat cartea Belcanto în pianistica chopiniană. Dintre înregistrările sale, amintim CD-ul cu muzică de Enescu, Chopin şi Brahms. A fost invitat în jurii ale unor concursuri internaţionale de pian şi a susţinut Master-classes în Polonia, Grecia, Portugalia, Italia şi Bulgaria. Vlad Dimulescu a obţinut Premiul ATM şi Premiul Criticii muzicale în anul 1985.

Pianistul Vlad Dimulescu are o bogată activitate didactică, studenţii săi beneficiind de experienţa sa concertistică şi de talentul său pedagogic. În prezent este Directorul Departamentului Instrumente cu claviatură şi Muzică de cameră, la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti şi conf. univ. dr. la disciplina Pian principal.

În deschiderea recitalului de la Ateneul Român, pianistul Vlad Dimulescu a interpretat Sonata în sol minor, op. 22 de Robert Schumann. Lucrarea a fost terminată în anul 1838, însă la cererea Clarei Schumann, finalul ei a fost schimbat. Sub aspect formal, Sonata este scrisă după modelul celor clasice, însă fondul ei romantic răzbate de la bun început. În prima parte, Il più presto possibile, tema principală a răsunat plină de înflăcărare, în timp ce transfigurările ei ulterioare erau vertiginoase.


În partea a doua, Andantino, simplitatea se îmbina cu limpezimea formei de lied. Frumos a construit Vlad Dimulescu această parte lirică, dezvăluindu-i vibraţia meditativă prin tuşeul fin şi timbrul bogat în armonice, aplicat cu multă măiestrie. Scherzo-ul a adus un contrast puternic, reînviind frământările din prima parte a Sonatei. Rondo-ul final, într-un tempo rapid, Presto, era pătruns de virtuozitate. În secţiunea de încheiere, Prestissimo - Quasi cadenza, mersul paralel al vocilor se extindea într-un zbucium formidabil, înţesat de accente expresive. Acele octave în şaisprezecimi, cu pedala de forte apăsată îndelung, amplificau şi mai mult tensiunea.

A urmat tot o lucrare schumanniană, Kinderszenen (Scene de copii), op. 15, o suită de 13 tablouri, ce reflectau amintirile copilăriei compozitorului, fără să urmărească neapărat a zugrăvi momente ale vieţii unor copii, la modul general. Schumann scrisese iniţial 30 de scene, dar în versiunea finală, cea din 1838, a renunţat la mai mult de jumătate dintre ele. Tablourile au fost etichetate chiar de compozitor ca Piese facile (Leichte Stücke). Compozitorul a stabilit ulterior titlurile, care constituie de fapt, nişte indicaţii delicate pentru interpretarea acestora.

Vlad Dimulescu a încântat publicul prin mozaicul de stări afective propuse şi prin sonorităţile cizelate până la cel mai mic detaliu. Astfel, în unele piese precum nr. 4 - în care copilul se roagă sau în nr. 7-în care visează (Träumerei), atmosfera era gravă. În alta, totul părea fermecat (nr. 8) - la gura sobei (Am Kamin). Apoi, în nr. 10 (Fast zu Ernst) se percepea calmul meditativ. Alteori, când muzica sugera joaca - De-a v-aţi ascunselea, discursul părea să alunece în zona naivităţii copilăreşti (nr. 3). Ascultând această muzica, parcă zăreai aievea imaginea copilului ce galopează pe calul său de lemn (nr. 9 - Ritter vom Steckenpferd) ori luându-şi zborul într-o lume a fantasticului, atunci când asculta poveşti (nr. 2, 6 şi 11). Piesa nr. 7, Visare, este una dintre cele mai cunoscute dintre creaţiile lui Robert Schumann. Cântând acest ciclu de piese, Vlad Dimulescu şi-a încântat cu adevărat publicul, printr-o poetică simplitate evocatoare [1].

Celebra temă muzicală din Träumerei a fost folosită în mai multe filme artistice, de-a lungul vremii. De pildă, în pelicula regizorului Clarence Brown - Song and Love (1947), Katharine Hepburn juca rolul Clarei Wieck Schumann, iar Paul Henreid era distribuit în cel al lui Robert Schumann [3]. Este absolut emoţionant să revezi scena în care Clara, la un concert de-al ei cu orchestra, oferea publicului, ca bis, proaspăta compoziţie a lui Robert Schumann, Visare, spre surprinderea tatălui ei, care dorea ca ea să cânte La Campanella, pe o temă a lui Paganini, de Franz Liszt (la minutul 7:44):


În finalul recitalului său pianistic, Vlad Dimulescu a oferit auditoriului prezent în sala Ateneului Român, Variaţiunile pe o temă de Händel, op. 24 de Johannes Brahms. Lucrarea a fost compusă în anul 1861, cu ocazia unei aniversării Clarei Schumann. Tema este cea a Saranbandei pentru clavecin din Suita nr. 11 a lui George Friedrich Händel, scrisă în 1733. Brahms a construit după ideea muzicală händeliană, o suită de 25 de variaţiuni, urmată de o fugă. Este una dintre cele mai ample variaţiuni pentru pian solo compuse vreodată şi, totodată, una dintre cele mai frumoase de după Ludwig van Beethoven. În interpretarea pianistului Vlad Dimulescu am remarcat structurarea în grupuri de variaţii care formau valuri de dinamică şi tempo-uri, toate în ideea de pregătire a culminaţiei, prin fuga finală. Artistul a creat unitatea întregului, mai ales prin relevarea faptului că variaţiunile erau înrudite (fiecare cu precedenta şi cu următoarea), mai mult decât cu tema iniţială. În interpretarea sa, contrastul dintre variaţiuni era subliniat atât de factura acestora (când sacadată, când legată) şi alternanţa modurilor (major-minor), cât şi de succesiunea variaţiunilor polifonice şi omofone. Cele trei mari secţiuni (var. 1-8; 9-18 şi 18-25) au fost clar delimitate prin fermate. Cât de logic a fost construit planul de intensitate! În prima jumătate se menţinea o mare fluenţă a discursului muzical, apoi intensitatea sonoră a fost simţitor redusă, în timp ce în variaţiunile 13-15 apărea o culminanţie şi, în fine, la variaţiunea 23 începea o creştere masivă către fugă [3].

Aria de început era plină de eleganţă, evocând o atmosferă de ceremonial - mă gândeam la Muzica Apelor sau la Foc de artificii de Händel. Dialogul dintre vocile cântate la cele două mâini suprapuse, în variaţiunea a treia, sublinia motivul de trei optimi, dintre care prima era în staccato, iar restul în legato. În variaţiunea de caracter (si bemol minor), liniştea se aşternea, doar accentele de pe ultima optime a măsurii reliefau curgerea melodică. Oglindirea vocilor a fost subtil timbrată în variaţiunea a opta. Atmosfera funebră a variaţiunii a 13-a era potenţată de maniera de arpegiere a acordurilor de la mâna stângă - precum bătăile unor tobe lugubre. Apoi, în variaţiunea a 15-a publicul a putut savura bravura romantică, iar în continuare, predomina impresia de variaţie a variaţiei. Cea de-a 19-a variaţiunea amintea, prin acele şiruri de acorduri în stare directă, dar mai ales datorită mulţimii mordentelor, de muzica lui Couperin. Mersul cromatic predominant, în variaţiunea a 20-a, era viu subliniat prin perechile de crescendo -decrescendo. În variaţiunea a 23-a s-a simţit spiritul Musettei baroce. Datorită ritmului monoton şi a repetării în bas a sunetului si bemol, senzaţia era că ascultai o cutie muzicală. Vlad Dimulescu utiliza o tehnică de pedalizare foarte rafinată, evocând sonoritatea de cimpoi. Fuga a fost impresionantă. Ea amintea, mai de grabă, de o fugă pentru orgă de Johann Sebastian Bach, decât de una din Clavecinul bine temperat. Inversări, dublu contrapunct, augmentări, diminuări, stretto, dezvoltări grandioase şi un punct de orgă pe dominantă, se regăseau în această fugă măreaţă. Sonorităţile simfonice ale ţesăturii pianistice, înveşmântarea sa armonică, precum şi cursul ei ritmic capricios consolidau impresia de opus dens elaborat .

Această lucrare brahmsiană a fost ulterior orchestrată de câţiva muzicieni şi, totodată, folosită în balete: în 1938 Edmund Rubbra aranjează Variaţiunile pentru ansamblu simfonic, apoi coregraful Jerome Robbins, în colaborare cu Twyla Tharp, a realizat un spectacol cu New-York City Ballet, iar mai târziu, Kenneth Lipitz, cu compania lui de balet NEDTm a generat un spectacol deosebit.


La cererea publicului, Vlad Dimulescu a cântat Fantasiest űcke în fa minor, op. 12 nr. 2, «Aufschwung» (Avântul) de Robert Schumann.

Am ascultat un recital de ţinută, în care cerebralitatea se armoniza într-un chip fericit cu participarea afectivă. Vlad Dimulescu, după opinia mea, este o personalitate complexă, apariţiile sale scenice, fie în calitate de solist concertist, fie ca protagonist al unor recitaluri pianistice lăsând întotdeauna impresia de act artistic autentic.

Note

[1] Ştefănescu, Ioana: O istorie a muzicii universale; vol. 3, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1998, pag. 154.
[2] http://en.wikipedia.org/wiki/Piano_Sonata_No._2_(Schumann)
[3] http://en.wikipedia.org/wiki/Variations_and_Fugue_on_a_Theme_by_Handel





 Toate articolele despre Stagiunea concertistică 2013


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Marcel Frandeş


Alte articole

 Liviu Prunaru în Concertul pentru vioară şi orchestră de Benjamin Britten, Marcel Frandeş
 Cornistul Martin Owen interpret al Concertului în mi bemol major de Richard Strauss, Marcel Frandeş
 Solitudine şi comunicare - Valentina Lisitsa, Sabina Ulubeanu
 Pianistul Nikolai Demidenko în Concertul nr. 1 de Chopin, Marcel Frandeş
 Recital Gabriel Croitoru şi Horia Mihail - turneul Vioara lui Enescu, 2013, Marcel Frandeş
 Toate articolele despre Stagiunea concertistică 2013


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer