CatasTIFF 2013. A cincea zi

TIFF-ul a avut întotdeauna filme apăsătoare, gri, violente, pe care cu greu le uiţi şi după care nu mai vrei să vezi decât iarbă verde şi cer albastru. Adu-ţi aminte, de pildă, de The Machinist, Marebito, Hunger, Sauna sau Calvaire - doar cinci dintre cele foarte multe care au întunecat ediţiile trecute şi despre care încă mai vorbim. Doar că acum, pentru ediţia din 2013, li s-a găsit în sfârşit un nume. Adică o nouă categorie: "Acesta este sfârşitul", amintindu-ne, fireşte, de jungla în flăcări cu care începe Apocalypse Now, pe muzica piesei This is the End de la The Doors...

De altfel, nou-inclusa categorie pică bine în 2013, ca o ilustrare a psihozei Apocalipsei care a făcut furori (şi încasări pentru mulţi care au speculat-o în marketing) de-a lungul anului 2012. Iată, mai jos, două filme care, deşi nu fac parte amândouă din secţiunea "Acesta este sfârşitul", totuşi conţin foarte mult sfârşit, coşmar, bătăi şi durere.

Zhit / Living / În viaţă (r. Vasili Sigarev, Rusia, 2012). O văduvă îşi pierde minţile şi rămâne fără copii; un cuplu de tineri căsătoriţi trece printr-un şoc inimaginabil; un biciclist pe care toţi îl cred nebun îşi vrea fiul înapoi iar un băieţel, terorizat de o mamă denaturată şi de tatăl vitreg, îşi caută tatăl real. Totul are loc în acelaşi oraş, ba chiar în acelaşi cartier ca-n Dekalog-ul lui Kieslowski, iar cele patru poveşti care se tot întrepătrund sunt culese parcă pe criteriul "fără zâmbete şi fără soare".

De la bun început, personajele parcurg o traumă care le zdrobeşte vieţile şi le izolează de lume. Oricum nu sunt multe personaje în film, dar singurătatea este, aici, ca o epidemie, ale cărei simptome sunt alienarea şi agresivitatea. Este o ţicneală generală, o lume cu susul în jos în care viaţa îşi pierde rostul şi se complace în moarte. De altfel, semnele prevestitoare de rău sunt peste tot în film - ciocănitoarea care scobeşte în zidul casei, lumânarea care se stinge la nuntă, câinele agitat etc. Apoi apar deseori autobuzul, trenul, bicicleta, ca motive de parcurgere a unui drum care, aici, are valoare existenţială. Povestea e într-adevăr apocaliptică şi găsim o Rusie ruralizată, ajunsă la capătul puterilor, o Rusie pe care scenografia filmului ne obligă s-o vedem grotesc, prin ferestre murdare, geamuri sparte şi ceaţă.

Cine a văzut acum câţiva ani spectacolele cu Plastilina, montate în România de Radu Afrim (la Ploieşti) şi Vlad Massaci (la Sibiu), va intui cu uşurinţă tonalitatea poveştii din Zhit. De ce? Fiindcă ambele scenarii sunt scrise de Vasili Sigarev. Doar că, aici, avem platou de filmare, nu scenă de teatru. Oricum, Sigarev are grijă să picure aceeaşi senzaţie de sfârşeală, prin comportamentele deviate ale personajelor, prin pauzele lungi între dialoguri, prin muzica metalică de chitară, prin compoziţiile vizuale deprimante, cu contraste sarcastice de gri şi roz.

De fapt, vorbim de un ansamblu de registre estetice care teatralizează filmul şi care-l fac greu de digerat. Din fericire, însă, dialogurile sunt scrise realist şi coerent; totodată, există şi câteva personaje care au legătură cu realitatea şi cu care te identifici în raportarea la poveste. Astfel, estetica dificilă a filmului e mai uşor de "înghiţit". Importante pentru temperatura poveştii sunt şi momentele de actorie intensivă (realizate în mod evident de actori perfecţionaţi pe scene de teatru), cu treceri de la acalmie la paroxism. E ceea ce aşează cu succes filmul pe raftul absurdist al cinema-ului rusesc, fiind aproape egal din punct de vedere estetic cu Come and see (r. Elem Klimov) şi cu 4 (r. Ilya Khrzhanovskiy), care a şi câştigat Trofeul TIFF, în 2005.

Nord-vest (r. Michael Noer, Danemarca, 2013). Nu vezi foarte des, la TIFF, action-movies. Nu că Nord-vest ar fi ceea ce înţelegem prin foarte savurosul termen american (care descrie o specie ce nu prea are ce căuta la TIFF), dar e, fără îndoială, un gen de film care parcă lipsea din festival. E alert, cursiv, îndesat de acţiune şi are ceva din tristeţea poveştilor care ţin de "Acesta este sfârşitul". Casper e un tânăr de la periferia capitalei Copenhaga, specializat în mici furturi, din care trăieşte de pe o zi pe alta. În clipa în care intră într-un grup de crimă organizată, pentru a face bani şi a oferi familiei sale mai mult decât înainte, Casper intră de fapt într-o cursă. Crimele, bătăile şi frica devin un mod de viaţă iar familia, o ţintă pentru duşmani.

Înainte de a da argumente pentru cât de bine este făcut acest Nord-vest al lui Michael Noer, voi spune doar atât: ia decorurile indigeste din Gomorra şi Klip, dialogurile crâncene din Casino, comportamentele mafiote seci, fără prea multe vorbe din Furia şi-ţi poţi face o idee despre cum arată acest film danez despre curaj şi lipsa şansei. Deşi se află la doar al doilea lungmetraj, Michael Noer scrie un scenariu surprinzător de verosimil, cu personaje extrem de dubioase pentru care nu e deloc uşor să scrii replici. Dialogurile, însă, sunt foarte bine construite şi transmit frica, tensiunea, şocul chiar mai mult decât însăşi acţiunea.

De asemenea, Noer a simţit cerinţele de ritm ale poveştii şi introduce, în film, contrapuncte: de imagine, de sunet, de situaţie, care polarizează şi mai bine nuanţele. O secvenţă specială, în acest sens, este atunci când Casper şi fratele său îşi aruncă hainele în foc, după prima crimă comisă; e ca un ritual de iniţiere, cu o încărcătură emoţională care parcă ar invoca un deznodământ nefericit. Filmul se află în competiţia TIFF şi sunt convins că nu va trece neobservat. Mai rulează duminică, 09 iunie 2013, la Casa de Cultură a Studenţilor.