De curând am văzut un film despre viaţă şi operă lui Gellu Naum. E de ajuns să spun că nu prea m-a interesat până acum viaţa nici unui scriitor, cu atât mai puţin viaţa unuia român, şi suprarealist pe deasupra.
Am ajuns la acest film din întâmplare. O întâmplare fericita, pentru că am văzut frânturi din viaţa unui om, flash-uri de trăire şi de dragoste şi mai presus de toate am văzut un om care nu mai este printre noi, oglindindu-se în vorbele altor oameni. Gellu Naum scriitorul, Gellu Naum pictorul, prietenul, mentorul, sfătuitorul, îndrăgostitul, preaplinul, Gellu Naum... suprarealistul. Scriitori, ziarişti, regizori, actori, filologi, au pus cap la cap imagini, situaţii, cuvinte pentru a demonstra că poezia e pretutindeni în jurul nostru, că scriitorul i-a contaminat şi pe ei cu poezie.
Eram convinsă că documentarul o să mă plictisească; credeam că e vorba despre poezie suprarealistă, greutate, obscuritate, ciudăţenie. Viziunea regizorală proaspătă m-a salvat însă (regizor Marian Baciu).
Filmul e un omagiu în imagini închinat poeziei şi celui(celor) ce a(au) trăit poezia ca viaţa: Gellu şi Lyggia Naum. Poezie este GN-ul (gaz natural) scris pe ziduri, poezie este sigla de la taxi Apolodor, poezie este un diagnostic medical, un Snake scrijelit pe peretele unei scări de bloc, benzile reflectorizante ale unor pantofi sport uzaţi, un "chat gentil", poezie este "nimicul" din cutia pentru scrisori de la poartă... Dragostea.
La finalul filmului, ecranul e împânzit de pătrăţele mici, în care se regăsesc figurile tuturor celor ce au ales să scrie poezia alături de Gellu Naum, nişte "nebuni" ce s-au născut să vorbească.
Pînă şi dispariţia unor oameni este tot o poezie.
Dacă vreţi să aveţi şi voi astfel de întâmplări fericite, să vedeţi şi altceva decât cinematografia de consum aruncaţi un ochi pe programele de la Institutul Francez. E posibil să rămâneţi uimiţi.