Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Dreamers, The

Copiii teribili - The Dreamers


Andrei Gorzo

Dilema Veche, aprilie 2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Să spunem că am vreo 20 de ani, o mare dragoste de cinema şi o preocupare exagerată - adică perfect normală - pentru sex. Ce ziceţi, cam care ar fi şansele mele de a ajunge să mă iau la bătaie cu poliţia în numele cinefiliei, avînd de partea mea o armată de tineri la fel de pasionaţi ca mine? Şi care ar fi şansele mele de a mă împrieteni imediat cu o demonstrantă sexy, purtătoare de beretă roşie şi de lanţuri grele, spectaculoase (lanţuri, nu lănţişoare), care să mă ia la ea acasă, să-mi mimeze momente mari din filme clasice şi dimineaţa să îndepărteze cu buzele ei somnul de pe genele mele? Ei? Deci ce şanse-mi daţi? Ştiam că aşa-mi veţi răspunde. Asta e, aşa stau lucrurile. Dar în primăvara anului 1968, la Paris, lucrurile stăteau altfel.

Aşadar: un tînăr american (Michael Pitt) participă la una dintre demonstraţiile de protest provocate de destituirea directorului Cinematecii Franceze, Henri Langlois, de către ministrul Culturii, André Malraux, în februarie 1968. Acolo cunoaşte o tînără interesantă (lanţuri, beretă roşie etc.), cu care se împrieteneşte imediat. În schimb, pe fratele ei geamăn trebuie să-l convingă că e un tip decent - un tip care, dintre filmele lui Nicholas Ray, preferă un Johnny Guitar unui They Live by Night. Gemenii (Eva Green şi Louis Garrel) îl invită la ei acasă. Părinţii lor sînt excepţionali din toate punctele de vedere - mai puţin dintr-al unui tînăr care consideră că toţi părinţii ar trebui trimişi în lagăre de reeducare de tip maoist; adică exact punctul de vedere ales şi cultivat de fiul lor (oare pe banii cui?). În cursul nopţii, americanul descoperă accidental că gemenii dorm în acelaşi pat, mai mult sau mai puţin dezbrăcaţi. A doua zi se trezeşte cu ea aplecată peste patul lui, făcîndu-i chestia cu îndepărtarea somnului de pe gene. După care ea reconstituie spontan o secvenţă din Queen Christina cu Greta Garbo. Şi ăsta-i doar începutul: părinţii trebuie să plece pentru cîteva zile. Oare ce vor face cei trei tineri lăsaţi de capul lor?

Încep cu un act de cultură, civilizaţie şi educaţie fizică: traversarea Luvrului în fugă, într-o încercare de a bate recordul de viteză al personajelor din Bande à part. Iniţial, americanul are o obiecţie, aceea că Bande à part e totuşi un film. Dar gemenii nu vor să audă: Bande à part e un film de Jean-Luc Godard, or spiritul introdus de Godard în cinema, în sala de cinema şi de acolo în stradă (în limitele popularităţii - niciodată spectaculoase - de care s-au bucurat filmele lui), spiritul în care trăiesc gemenii, spiritul pe care-l evocă Bernardo Bertolucci în Dreamers se poate traduce prin afirmaţia că orice e un film: orice apare în cîmpul nostru vizual, orice lucru care ne-a trecut adineaori prin cap sau pe care l-am citit aseară - totul e cinema. Şi invers: cinema-ul e viaţă, filmele sînt lucruri care ni se întîmplă. De exemplu, eroinei lui Godard din Vivre sa vie i se întîmplă la un moment dat ceva extraordinar: i se întîmplă filmul lui Dreyer Patimile Ioanei d'Arc. Eva Green are ceva din calitatea pe care o radia Anna Karina în filmele lui Godard: e liberă, e ea însăşi şi, în acelaşi timp, e orice divă care a pozat vreodată pentru un regizor-adorator. E transportată şi transfigurată de fantezia de a se afla într-un film.

Bertolucci reconstituie un mod de viaţă bazat pe confruntarea permanentă, excitantă, cu oglinda somptuoasă, glorificatoare, a cinematografului. De aici farmecul filmului său. Sînt ultimul om care ar subestima acest farmec sau care ar încerca să reziste ritmurilor voluptuoase compuse de Bertolucci. Dar Dreamers a fost primit la noi ca un film mare şi îndrăzneţ, şi nu înţeleg de ce. E drăguţ, comod, lipsit de fricţiune; nu muşcă din tine, nu l-a costat nimic pe creatorul său. Acesta încheie cu luptele de stradă din mai '68 (gemenii se reped cu capul înainte ca nişte ameţiţi ce sînt, americanul lucid refuză să li se alăture) şi cu Piaf cîntînd "Non, je ne regrette rien". Cîntecul e o proclamaţie sfidătoare a dreptului de a te detaşa - un drept cîştigat cu preţul unor grele bătălii lăuntrice. Unde sînt bătăliile lui Bertolucci? Sînt în alte filme - mai ales în 1900, marea lui epopee traumatizată şi aproape frîntă de tracţiunile contrarii ale vocaţiei artistice şi rătăcirii ideologice. Dar ele lipsesc din Dreamers. Nu poţi spune că sînt privite cu detaşare pentru că, pur şi simplu, nu sînt privite: tînărul american se lasă antrenat, pînă la un punct, de frumoşii gemeni, dar rămîne invulnerabil; aiurelile lor revoluţionare nu riscă să-i sucească minţile, nu riscă nici măcar să-l scoată din sărite - sînt doar nişte aiureli. Sigur, asta au fost, dar oare erau chiar atît de uşor de identificat şi de respins în momentul acela, în locul acela, în amestecul acela în care intrau şi multe filme, şi mult sex? Dreamers oferă turism fără riscuri în parcul de distracţii "Mai '68".




 Toate articolele despre Dreamers, The


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Andrei Gorzo


Alte articole

 The Dreamers şi cinemateca, Miruna Runcan
 După revoluţie... - The Dreamers, Andrei Creţulescu
 Strategia poetului (şi a conformistului). Despre Bertolucci, Alex. Leo Şerban
 The Dreamers. Trezirea la viaţă în Parisul lui 1968, Iulia Blaga
 The Dreamers. Cum să ratezi o revoluţie, Alex. Leo Şerban
 Toate articolele despre Dreamers, The


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer