iunie 2013
Festivalul absolvenţilor Galactoria, 2013
Aparent, spectacolul Letei Popescu nu este conceput pentru a trezi publicul din moleşeala lui cotidiană, sau pentru a-i produce revelaţii cu iz filosofic, menite să-i zdruncine sistemul de valori şi să-i destabilizeze existenţa, altminteri cât se poate de liniştită. La o primă privire, inevitabil superficială, această montare este construită eficient, dar simplist, fără mize prea mari şi fără sensuri ascunse, care să conducă spectatorul pe drumuri labirintice, presărate cu metafore obscure şi incitante. Într-adevăr, regizoarea evită, aproape metodic, orice fel de înflorituri demonstrative. Totuşi, chiar şi în lipsa artificiilor scenice, contextele în care sunt surprinse personajele se definesc cu o claritate neaşteptată, numai datorită jocului actoricesc. Pentru mine, cel puţin, o astfel de abordare este revigorantă şi surprinzătoare, mai ales fiindcă vine ca alternativă la producţiile excesiv garnisite cu scenografii opulente, care ocupă locuri privilegiate în repertoriile teatrelor naţionale.

De fapt, această modestie regizorală maschează o imagine de ansamblu mult mai complexă, compusă din părţi iscusit nuanţate, de sine stătătoare, ce au în comun o oscilaţie tensională între comedie şi dramă. Situaţiile prezentate reprezintă consecinţele unor decizii greşite, care ameninţă să îşi permanentizeze efectele asupra celor patru cupluri; confruntările par inevitabile, deoarece spaţiul îngust al maşinii nu permite refugiul în singurătate. Echivocul şi diversitatea relaţiilor interumane sunt, astfel, concentrate în patru scene succesive, care surprind conflicte decupate din poveşti mult mai vaste, cu deznodăminte ascunse, incerte şi, până la urmă, irelevante.

Deşi nu se remarcă prin dinamism, Autobahn nu este deloc un spectacol obositor. Muzica produsă de radioul portabil umple momentele de tăcere şi, în acelaşi timp, conferă un ritm mai alert reprezentaţiei. Accentul cade, însă, pe cei şapte actori, care dovedesc o capacitate extraordinară de a-şi însuşi rolurile, cu tot cu încărcătura lor de emoţii felurite şi de trăiri contradictorii. Subtilitatea cu care aceştia reuşesc să gestioneze stările alternante ale personajelor vădeşte un echilibru interpretativ demn de luat în seamă, mai ales fiindcă mulţi artişti cu experienţă nu ajung niciodată la performanţa unei asemenea stăpâniri de sine. Toate replicile sunt rostite firesc, însoţite de mimici adecvate şi epurate de tonuri declamative şi de pretenţiozităţi agasante.

Vera Brătfălean şi Andrei Sabău joacă un el şi-o ea a căror relaţie este ameninţată din cauza exceselor femeii, capabilă de adevărate orgii când consumă alcool. Confesiunea acesteia este smulsă treptat, în etape de un haz înşelător, care potenţează gravitatea întâmplărilor povestite şi care culminează cu revelaţia că totul face parte dintr-un ciclu repetitiv, incontrolabil şi devastator. Ea se eschivează încontinuu, mărturiseşte totul cu jumătate de gură şi provoacă râsul prin minciunile neconvingătoare pe care i le spune iubitului său, parcă în speranţa că acesta va deduce singur adevărul, scutind-o de un efort incomodant. Partenerul ei de scenă îmbină controlul de sine cu scurte izbucniri furibunde, într-o continuă şi foarte convingătoare trecere de la un tact autoimpus, dureros, la defularea tuturor sentimentelor de neputinţă şi de frustrare.

Cătălin Filip şi Andrea Papp sunt răpitorul pedofil şi, respectiv, victima inocentă, ademenită departe de securitatea mediului ei familial, sedusă cu tot soiul de promisiuni care, încetul cu încetul, îşi pierd valoarea şi forţa de atracţie. În acest caz este remarcabil jocul de putere al personajelor, felul în care se stabilesc raporturile relaţionale între "tovarăşii" de drum. Evoluţia fetei presupune conştientizarea progresivă a pericolului în care se află, în timp ce bărbatul devine tot mai posesiv, mai intruziv şi mai incapabil să îşi ascundă intenţiile reale. Expresivitatea actriţei contribuie la conturarea unei game diverse de trăiri, de la teamă la un entuziasm naiv, apoi la repulsie. Cătălin Filip, pe de altă parte, este ludic, energic, mimează cât se poate de bine atitudinea protectoare, însă dezvăluie şi adevărata personalitate a sechestratorului, perversitatea şi agresivitatea latentă ale acestuia.

Teodora Păcurar joacă rolul unei femei paranoice, care devine tot mai instabilă după ce începe să îşi bănuiască prietenul, interpretat de Valentin Oncu, că vrea să-i dea papucii. Desigur, cei doi se află în maşină, într-un loc izolat, considerat numai bun pentru despărţiri rapide şi gălăgioase. Tandemul lor este desăvârşit; unul atacă, celălalt se fereşte, în încercarea permanentă a fiecăruia de a-şi impune voinţa. Personajul lui Valentin Oncu este împăciuitor, dar evident stingherit de apucăturile iubitei sale. Vrea să scape de ea, însă ţine discursuri reconciliatoare, fiindcă se teme de repercusiuni. Exasperarea aceasta din ce în ce mai accentuată este minunat redată de interpret, cu surâsuri formale şi cu o stânjeneală vădită. De asemenea, Teodora Păcurar este amuzantă şi înspăimântătoare în acelaşi timp, mai ales fiindcă ştie să dozeze cu precizie drăgălăşeniile sufocante şi patosul ameninţător, prin care femeia isterică îl împiedică pe asistentul universitar să-şi finalizeze intenţiile.

Ultima scenă, în care apar Sabrina Vanci şi, din nou, Andrei Sabău, iese oarecum din tiparul impus anterior. În acest moment râsetele se opresc brusc, iar dramatismul câştigă detaşat confruntarea cu hazul de necaz - adversarul lui neclintit o bună parte din spectacol. În mare, contribuţia lui Sabău se rezumă la gesturi vagi şi la comentarea discursului partenerei sale prin priviri grăitoare, netranspuse în cuvinte. Sabrinei Vanci îi revine sarcina de a monologa cât mai convingător, ceea ce îi reuşeşte din plin. Este episodul cel mai încărcat emoţional, iar actriţa îl susţine, aproape singură, fără dificultăţi şi fără poticneli. Cei doi sunt părinţii adoptivi ai unui copil-problemă şi au luat hotărârea radicală de a-şi trimite fiul la şcoala de corecţie, excluzându-l din familie. Soţia încearcă să-şi convingă bărbatul de legitimitatea deciziei, însă şi ea este măcinată de îndoieli. Actriţa conturează minunat conflictul psihologic şi exteriorizează luptele interioare ale mamei cu foarte multă fineţe - ceea ce nu le face mai greu sesizabile.

Nu în ultimul rând, trebuie menţionat că, deşi este un produs studenţesc, Autobahn vădeşte mai multă coerenţă ca majoritatea spectacolelor "mature" jucate pe scenele mari din România, în săli impunătoare, şi ovaţionate de un public învăţat să bată din palme la comandă. Cu toate neajunsurile ei, montarea nu este deloc amatoricească ci, din contră, gândită inteligent, astfel încât să pună în valoare echipa, nu indivizii.

Oricât ar părea de inofensivă, această punere în scenă a textului semnat de Neil LaBute (şi dramatizat de Paula Dunca) ridică probleme cu un mare impact social, fără a adopta acel ton solemn, plin de afectare, specific moraliştilor contemporani. Deloc sentenţios, finalul îi determină pe cei din public să-şi reevalueze propriul râs şi să reanalizeze mecanismele care l-au produs.

Spectacol realizat în cadrul proiectului "Practică teatrală în regiunile Centru şi Nord-Vest", Tîrgu Mureş, 2013.
În realizarea acestor spectacole au fost implicaţi studenţii secţiilor: Actorie anul III, linia română, clasa Filip Odangiu- Sinko Ferenc, Regie anul III, Teatrologie, linia română anul III.
Studio HARAG, pe Kogalniceanu 4, ora 20:00
AUTOBAHN de Neil LaBute
Regie: Leta Popescu
Dramaturgie: Paula Dunca
Distribuţie: Vera Brătfălean, Andrei Sabău, Filip Cătălin, Papp Andrea, Valentin Oncu, Teodora Păcurar, Sabrina Vanci

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus