Mamaie-eroină - Sistemul nervos

Într-un tren, o femeie îl fixează cu privirea pe bărbatul adormit din faţa ei. După un timp, ea face o chestie sexy: îşi strecoară laba piciorului între picioarele lui. Bărbatul se dezmeticeşte. Chestia nu i se pare sexy. Femeia nu e genul lui. Femeia (Rodica Tapalagă) e genul mamaie-din-provincie şi e un lucru cunoscut că mamaiele nu obişnuiesc să-i pipăie pe bărbaţii de 30 de ani pe care nu-i cunosc. Nici această mamaie nu obişnuieşte, dar de data asta nu s-a putut abţine - tînărul semăna cu Paul de la TVR. Iar Paul ("Paul şpichérul", cum îl identifică un soldat) nu e un tînăr oarecare, ci "un om care are o pregătire - nu se încurcă la citit". Ah, bun, atunci totul se explică. În orice caz, e o replică minunată - o tentativă de-a bietei femei de a-şi deghiza o inconfundabilă trăire erotică în ceva respectabil, potrivit cu vîrsta ei, şi, în acelaşi timp, o revelaţie a distanţei absurde dintre abilităţile prezentatorilor de televiziune şi poziţiile ameţitor de înalte pe care au ajuns să le ocupe în star-system-ul românesc. Paul e interpretat de Mircea Radu, care, dirijat de Mircea Daneliuc, îşi dezvăluie o latură jucăuşă: uneori, cînd îl admiră în acţiune, eroinei i se pare că-şi citeşte ştirile numai pentru ea - vocea lui devine insinuantă, de parcă i-ar comunica, în cod, alinturile lui cele mai dulci sau porcoşeniile lui cele mai excitante. Mai curînd varianta a doua - dacă ne luăm după simptomele descrise de ea: "Mă înjunghie aci, sub buric. Ca nişte cuţîte ascuţîte". Cu aceeaşi inocenţă îşi povesteşte un vis în care trupul ei devenise punct de atracţie pentru melcii ieşiţi la plimbare şi se umpluse de dîrele lor vîscoase. Ciudat vis! Oare ce-o fi însemnînd?

Unii ar spune că înseamnă ceva urît: să ridiculizezi un personaj de vîrsta a treia pentru trăirile lui sexuale, pentru faptul că are astfel de trăiri. Dar adevărul e că sexualitatea eroinei e mult mai puţin grotescă decît ceea ce vedem la fiica şi la ginerele ei (Cecilia Bârbora şi Valentin Teodosiu): nu voi spune decît că el suferă de hernie, că, la un moment dat, nu e nimeni prin preajmă ca să-l ajute să-şi facă nevoile şi că nu prea ştiu pe ce plan al filmului să plasez momentul respectiv: al realităţii sau al delirului? Dar mă tem că deja am spus prea mult: există oameni care, după Ambasadori, căutăm patrie, se simt îndreptăţiţi să se cutremure la orice apariţie a cuvîntului "delir" în apropierea numelui lui Daneliuc. Ştiu că ei există: am fost unul dintre ei. Eugenia Vodă, singurul critic care a apărat Ambasadori, a vorbit atunci despre capacitatea autorului de a prinde idei din aerul timpului. Aşa e, le prindea, însă nu le dădea nici o formă; pur şi simplu te mitralia cu ele - te amorţea şi te asurzea. Dar de data asta găseşte un personaj irezistibil - propriul lui roman, Marilene, i-l oferă - şi se ţine de el, iar personajul îi oferă o formă. Şi Sistemul nervos e plin de idei din aerul timpului, sau, mai bine zis, de obsesii - de la revoluţie şi mineriade la urinoterapie şi cultul tele-personalităţii - care au infestat aerul ultimilor 15 ani.

Şi acest film arată, de la un punct încolo, ca o sesiune de zapping cu halucinaţii pe toate canalele. Diferenţa o face eroina: poţi să crezi că mintea ei a ajuns să arate aşa - cum putea să se apere de toţi microbii ăştia? Mi-aţi putea răspunde că deruta personajului e doar o scuză pentru dezordinea filmului: cinema-ul lui Daneliuc arată acum ca un geamantan hărtănit în ultimul hal de drumul lung, prost şi prost marcat, al tranziţiei; un geamantan plin pînă la refuz de nenumărate catrafuse adunate, ca tot atîtea enervări, din talciocurile de pe drum. Un calabalîc care se tot scurge afară (în timp ce Daneliuc îndeasă lucruri noi), în care nu fiecare boarfă are un rost sau un aspect recognoscibil - un calabalîc de care aveţi dreptul să vă fi săturat. La care nu pot decît să arăt din nou spre acea mamaie: nu e doar un pretext, un articol din calabalîcul lui; cred că e o creaţie autentică - un suflet rătăcit pe care un autor şi o actriţă l-au făcut să se exprime. Anarhia erotică în care se adînceşte fără să ştie ce-i cu ea e neruşinat de vizibilă şi de comică, dar se mai vede ceva acolo - chiar şi în momentele de distracţie maximă rămîne ceva care o fereşte pe femeie de condiţia de glumă crudă pe două picioare. Pe de-o parte e vorba despre devotamentul amuţitor cu care o joacă Rodica Tapalagă. Dar şi Daneliuc pare impresionat de eroina sa - de convingerea cu care aceasta spune la un moment dat: "Cine mai dă jos guvernul, dacă nu pensionarii?" (Moment în care am avut o viziune: Mircea Mihăieş la film, înecîndu-se cu popcorn-ul.) Cu toată ironia lui Daneliuc, distanţa dintre el şi eroină se reduce pînă cînd, în monologul ei final - un delir care trece de la derizoriu la imens, de la ce-o mai fi făcînd Paul la ce căutăm noi pe lume -, el pare să-şi unească disperarea cu disperarea ei, inspirat de ceva mai puternic decît nebunia.