Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul TIFF 2013

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

CatasTIFF 2013. Penultima zi


Florian-Rareş Tileagă

iunie 2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Deşi TIFF-ul 2013 abia s-a încheiat iar "ţeava de puşcă" e caldă încă, au rămas două zile (ultimele) despre care n-am scris nimic. Ca şi când acele zile ascund lucruri despre care e mai bine să nu vorbim. Nici pomeneală. O să vorbim cu atâta poftă de cuvinte şi de idei despre TIFF, încât o să ni se pară că mai e mult, foarte mult până la decernarea premiilor.

E lesne de înţeles, deci, că nu despre premii vei citi mai jos, chiar dacă ar fi savuros pentru că ştim rezultatele, ci despre filme. Unul dintre ele este În numele..., film polonez. Celălalt (de fapt celelalte) sunt spoturile TIFF, semnate de Cristi Puiu.

In the Name of... / În numele... (r. Malgoska Szumowska, Polonia, 2013). Într-o parohie catolică aparent idilică, în care preotul joacă fotbal cu băieţii şi bea bere după meci, se întâmplă ceva ce schimbă tot: o relaţie "nefirească" între preot şi unul dintre tineri. Pasiunile sunt mocnite, bănuiala satului creşte din ce în ce şi tot ceea ce trebuia să rămână ascuns ajunge la un deznodământ pe care cu greu îl "înghiţi".

Foarte uşor poţi apropia această poveste de Doubt, filmul lui John Patrick Shanley, atât ca sensibilitate a subiectului, cât şi ca relaţii şi cauzalitate. Nu vorbim, bineînţeles, de o "clonă", dar e ceva care, aici, nu funcţionează decât ca intenţie. Problema este că povestea şi mesajul ei rămân, cumva, undeva în urma discursului filmic. În timp ce în primul plan avem un exces de scene secundare, de atmosferă, care mai mult încurcă decât clarifică, în planul doi (care ar fi trebuit să domine) se află subiectul central. Are loc o foarte lungă expoziţie, imprecisă narativ, cu accente pe mult prea multe personaje şi situaţii, până ce nu mai înţelegi cine, ce, cum. Se pierde controlul asupra poveştii şi devine, pe alocuri, neverosimilă. Ceea ce face ca filmul să fie, din păcate, nu clona lui Doubt, ci varianta lui mai dezordonată. Cu excepţia actoriei, care e la un nivel rafinat de execuţie şi reuşeşte să exprime intens toate treptele dramei pe care urcă preotul, filmul e supărător de imprecis.

Vorbim, de altfel, despre o problemă veche atât în cinema, cât şi în teatru. Chestiunea contextului scenic, alcătuit din elementele secundare - că sunt personaje, detalii de sunet, decor, situaţii - este una sensibilă, din simplul motiv că acele elemente potenţează indirect personajul şi subiectul central. Ca atare, aşa cum "nu poate fi robul mai mare decât stăpânul", nici poveştile de plan doi nu trebuie s-o sufoce pe cea care contează. E o lecţie pe care toţi o ştim, aşa că n-are rost să mai pierdem fraze pe acest subiect.

Spoturile TIFF (r. Cristi Puiu). Film în adevăratul sens al cuvântului a fost şi "serialul" de zece spoturi TIFF, făcute de Cristi Puiu, care au rulat câte unul pe zi, de la începutul festivalului până la capăt. Nu eram sigur că e cazul să scriu despre asta, dar au fost atât de comentate în sălile de film, cel puţin prin reacţii neverbalizate, încât au devenit subiect de festival. Sigur, oricum spoturile erau întotdeauna un deliciu al TIFF-ului şi ştiu multe persoane care şi le amintesc pe de rost încă de la primele ediţii. "2005 e cu ciobanul, 2006 cu mămăliga, 2007 cu vampirii..." etc.

În 2013 am văzut o schimbare de macaz. Nu un spot, nici şapte (ca la ediţia 007), ci zece, fără poante cu specific ardelenesc şi fără personaje care te fac să râzi de cum le vezi pe ecran. Filmuleţele au o poveste care le leagă şi care face ca acelaşi personaj (o femeie între două vârste, jucată de Luminiţa Gheorghiu) să apară în toate. Sunt aproape mute, ambientale mai bine zis, şi te fac să înţelegi povestea exclusiv din decoruri, din costume, din comportamentul femeii, din mici acţiuni, din sunete. Iar povestea e aceasta: o femeie pleacă de acasă, face autostopul, închiriază o cameră la hotel, se vede cu soţul (eliberat din închisoare, probabil), merg la restaurant, dorm la hotel şi apoi îl conduce înapoi, acolo unde s-au întâlnit.

Cine a văzut măcar două-trei filme din ceea ce a fost sau este, încă, Noul Cinema Românesc, ştie de unde vin aceste filmuleţe. Sunt trup şi suflet pe reţeta cel puţin a primelor filme a acestui Nou Cinema (iniţiat, stilistic, de însuşi Cristi Puiu) şi conţin exact ceea ce conţin, ca soluţii, Moartea domnului Lăzărescu sau Poliţist, adjectiv. Mai precis, vorbim de foarte scurtmetraje, concepute integral prin planuri-secvenţă, care surprind scene de cele mai multe ori statice. Cum încep aşa se termină şi au statutul final al unui tablou, a cărui forţă stă în desen, în linii, în personaje.

Conform esteticii extrem minimaliste a Noului Cinema, ceea ce vezi e suficient şi substituie, uneori, acţiunea. Ca atare, accentul cade major pe vizual şi pe auditiv iar faptul că nu se spune şi nu se întâmplă nimic (sau se întâmplă, dar la nivel ambiental, de minimă susţinere a personajului central) nu e, pentru Cristi Puiu, un minus. E, din contră, un mod de a-l convinge (mai degrabă "a-l constrânge") pe spectator să plonjeze în universul vizual-sonor al fiecărui cadru şi să-l interiorizeze. Scopul: de a extrage semnificaţii chiar şi din cel mai mic gest, cu atât mai mult cu cât cadrul constă în fragmente aproape insesizabile de acţiune. Esenţa acestor soluţii e plăcerea identificării tale, ca spectator, cu realitatea care e construită atât de naturalist pe ecran. Cu viaţa personajului, cu detaliile din decor, cu ceea ce presupui că se află în poveste şi, mai ales, în spatele poveştii.

Regret că devin prea teoretic, dar e important să înţelegem de ce aceste filme n-au fost agreate la TIFF. Nu că ar fi trebuit să placă, dar nu au fost agreate ca tip de cinema, ceea ce imediat ridică problema la fileul Noului Cinema Românesc. Ca artă, ele sunt legitime şi impun o mediaţie serioasă legată de semiotica imaginii de film, fiind simptomatice pentru orientarea neorealistă a regiei româneşti de cinema, pe teme existenţialiste. Dar, ca promovare a unui festival la care vin mii de oameni din toate mediile, spoturile sunt o tristeţe pe care n-au acceptat-o decât puţini. Cu seriozitatea lor deprimantă (sau cu mici reprize de umor amar), au produs şocuri în minţile tuturor celor care, din 2002 încoace, erau obişnuiţi să râdă înainte de proiecţii.

Pe de altă parte, spoturile erau şi mai greu digerabile dacă nu le vedeai pe toate, ca să poţi găsi astfel o minimă poveste. Rezultă, de aici, că cei care n-au putut să vină zilnic la TIFF n-au înţeles mai nimic din ele. E o realitate care subliniază din nou atitudinea exclusivistă, încurajată de Noul Cinema Românesc, pentru reconfirmarea căruia Cristi Puiu a creat, de fapt, aceste spoturi. Nu degeaba Luminiţa Gheorghiu (veterană a Noului Cinema Românesc şi parteneră de platou a lui Cristi Puiu) onorează fiecare spot cu prezenţa ei, amintindu-ne de stările şi intensităţile tăcerii sale din Moartea domnului Lăzărescu...

Descarcă programul TIFF şi sinopsisurile filmelor, 2013 aici..



 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2013


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Florian-Rareş Tileagă


Alte articole

 Succesele de la Festivalul Internaţional de Film Transilvania, 2013, Bianca Andreea Bănică, Oana Ghera, Raluca Durbacă, Mihai Kolcsár
 TIFF - printre cele mai interesante 10 festivaluri de film din lume, Comunicat de presă
 Florentina Ciuverca obţine noua bursă Alex. Leo Şerban, 2013, Comunicat de presă
 Filmele bune se văd la Cinema În Parc între 30 august - 4 septembrie 2013, Comunicat de presă
 Caravana Filmelor TIFF 2013 continuă!, Comunicat de presă
 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2013


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer