Pentru mine, un dansator care excelează tehnic dar lipsit de pasiune este ca o maşină nemţească. Nu te va lăsa niciodată baltă, dar nici nu-ţi va da vreo senzaţie de adrenalină. Făcând o paralelă, spectacolul Andreei Gavriliu mi s-a părut ca o fetiţă care dansează în ploaie cu gura până la urechi. Atât de viu.
Când m-am suit în autobuz după terminarea spectacolului Zic Zac, mă bâţâiam pe scaun ca un Goe nerăbdător; numai că în loc să aştept să vină trenul, eu aşteptam să vină DJul cu arici că să încep să dansez.
Ce am apreciat la acest spectacol a fost naturaleţea şi aparenta uşurinţă cu care a fost construit. În primul rând, nu a părut să fie conceput cu scopul de a îmi impune o viziune în cheie simbolistă despre absurditatatea vieţii prin mişcări hiperbolice cu iz metafizic. Ci pur şi simplu îmi este prezentată firesc povestea a doi oameni care se întâlnesc, îşi vorbesc, se ceartă, fac dragoste, transpiră, ţipă, scuipă... totul prin dans. Fără nimic stereotipic de tipul Viaţa în paşi de dans sau Dansul ca mod de a trăi. Nu. În povestea celor doi nu este nimic la figurat. Totul se întâmplă la propriu. Dacă pentru ei dansul reprezintă oxigenul, asta se vede pe scenă prin faptul că aceştia se comportă ca nişte legume când n-au muzică şi că prind viaţă doar atunci când sunt conectaţi la aparatul DJului.
Desigur că momentele coregrafice ale fiecărui intepret (Andrea Gavriliu, Ştefan Lupu) sunt uimitoare, dar am admirat plăcerea cu care au dansat aceşti oameni, care mai presus de calitatea de performeri compleţi, au scos la iveală nebunia care te face să dansezi cu frenezie oriunde şi oricând: în chiloţi, pe stradă, în ploaie, la masă, în orice loc. Şi că mai presus de orice gen muzical sau dans practicat, la urma urmei ceea ce contează este să ai ritmul dansului în sânge. Acel ritm care-ţi face trupul şi sângele să clocotească de dorinţă de a dansa. Spectacolul abundă de astfel de momente, dar o să fac referire doar la dansul pinguinului numai pentru că mi se pare că nu există pe lume o melodie care să îmbie mai puţin pe cineva să scoată bestia dansantă din el la suprafaţă. Şi totuşi...
Spectacolul pare să aibă o intrigă simplistă la prima vedere: povestea a doi dansatori ascunşi de costumele business, şi a unui DJ arici în spatele căror ţepi se ascunde o inimă de cântăreţ sensibil. Totul este însă realizat cu foarte mult umor şi ironie. De altfel, Zic Zac excelează nu numai coregrafic şi actoricesc, dar şi regizoral. Totul se petrece fluid şi este foarte bine susţinut: nu există părţi care trenează şi ce e surprinzător este că nu-i poţi anticipa sfârşitul.
Cred că Zic Zac se remarcă în primul rând prin firescul cu care este realizat totul la nivel regizoral. Totul pare incredibil de simplu în mâna Andreei Gavriliu, care îţi dă impresia unui contorsionist ce numai uitându-te la ea îl face şi pe cel mai supraponderal dintre americani să creadă că poate încăpea într-un frigider. Atât de simplu face să pară totul. Fiecare din cele trei personaje este foarte bine interpretat: clar din punct de vedere coregrafic, foarte expresiv ca dans, comic ca actorie. Momentele de dans sunt perfect lucrate şi armonizate cu cele de teatru, fără fragmentări între partea narativă şi cea coregrafică.
În general un spectacol de dans, chiar dacă iese din tiparele rigide ale baletului clasic, nu prea este asociat cu umorul. De parcă lumea s-ar duce să vadă filme ruseşti în loc de dans. Deseori la final, ori plâng, ori sunt emoţionaţi, ori se gândesc profund la ciclicitatea vieţii. Din acest motiv, să vezi un spectacol de dans care pur şi simplu îţi transmite energie şi poftă de viaţă, care te face să dansezi ca un apucat după, pare banal. Un spectacol de dans care mă face să dansez. E logic. Şi totuşi ilogic cum de atâtea creaţii coregrafice stârnesc mai degrabă afundarea într-un fotoliu. Ciudat cum o artă definită prin mişcare poate determina staticul.
De remarcat este şi scenografia acestui spectacol, semnată de Andreea Săndulescu, care a gândit cu umor fantezist costumele, în special cele al DJului, ale cărui costumaţii au contribuit la nişte Mise-en-scène fabuloase ale personajului. Până şi elementele spectaculare mai puţin vizibile precum lighting designul, au fost puse în lumină magistral, spre exemplu acoperirea scenei în beznă totală în timp ce aceştia îl citau pe Thomas Edison: "Nu am dat greş. Pur şi simplu am descoperit zece mii de idei care nu funcţionează". Culmea, tot Edison mă inspiră şi pe mine în a concluziona cât mai succint părerea mea vis-a vis de acest spectacolul şi anume: Funcţia primordială a trupului este susţinerea creierului.
Zic Zac de Andrea Gavriliu.
Spectacol de master anul II Artă coregrafică. Clasa prof. Univ. dr. Raluca Ianegic. Asistent univ. drd. Andreea Duţă.
Scenografia: Andreea Săndulescu
Asistent scenografie: Alexandru Petre
Light design: Alexandru Bibere
Sunet: Alexandra Poiană
Montaj video: Gabriel Costin.
Distribuţie: Andrea Gavriliu, Ştefan Lupu, Gabriel Costin