Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Diarios de motocicleta

Cultul imaginii - Diarios de motocicleta


Andrei Gorzo

Dilema Veche, aprilie 2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Deşi pereţii dormitorului meu n-au fost niciodată tapisaţi cu postere Che Guevara, m-ar fi interesat un film care să redea aripi legendei, care să ia brand-ul internaţional Che, capabil să vîndă orice produs, şi să încerce să-l prefacă la loc în icoana Che, capabilă să trezească pasiuni revoluţionare. Ca să nu spun cît de mult m-ar fi interesat adevărul - un portret intransigent al omului plin de contradicţii care, în scrierile sale, nota cu satisfacţie transformarea oricărui bun revoluţionar într-o maşină de ucis, şi care, în timpul Crizei Rachetelor, părea destul de sensibil la avantajele eliberării definitive a omenirii - printr-o apăsare pe buton. (După cum a comentat Christopher Hitchens, analist politic şi fost admirator: asta e o contradicţie în plus faţă de ce pot eu înghiţi. Nu poţi fi, în acelaşi timp, un mare revoluţionar care vrea să elibereze omenirea şi un tip care vrea să apese pe buton. Ori una, ori alta.") În fine. Ambele variante de portret - cea înălţătoare şi cea întunecată - ar fi fost controversate, dacă nu incendiare. Ambele ar fi riscat să se ducă la fund, ca să ţină de urît altor dezastre ambiţioase. Şi ambele ar fi fost interesante.

Diarios de motocicleta, filmul lui Walter Salles, nu intră nici în prima categorie, nici în cea de-a doua: puţini anticomunişti ar merge atît de departe încît să-l acuze că incită la răsturnarea ordinii sociale; şi nici cel mai habotnic guevarist nu l-ar putea acuza de ireverenţă. E povestea a doi tineri argentinieni, Ernesto Guevara de la Serna şi Alberto Granado, care în 1952 încearcă să străbată, pe motocicletă, continentul sud-american. Spun "încearcă" pentru că motocicleta îi trădează de la prima încercare mai serioasă - cînd se iau la întrecere cu nişte călăreţi. Suspansul primei jumătăţi de oră, atîta cît e, se creează în jurul acestui vehicul: oare o să cedeze de tot încă de pe teritoriul Argentinei sau o să-i ducă măcar pînă-n Chile? Salles are organ pentru poezia drumului, pentru abundenţa fermecătoare a potenţialităţilor, pentru aventura modestă: la un moment dat, cei doi trebuie să vrăjească pe cineva astfel încît să le repare rabla pe gratis şi Ernesto aranjează ca poza lor să apară în ziarul local, cu un text în care sînt prezentaţi ca doi medici eminenţi - o stratagemă cu efect garantat asupra unui mecanic provincial.

Toate astea sînt simpatice, dar cît sînt de interesante? Acest Ernesto încă nu e Che; e un student la medicină care doreşte să se specializeze în lepră şi care, la începutul călătoriei, pune în bagaj un căţeluş pentru prietena lui. Sigur, îl vedem schimbîndu-se pe parcurs: obrazul lui se înăspreşte, se lasă invadat de barbă, se transformă într-o prevestire acceptabilă a portretului iconic; prietena dispare din peisaj; visele lui se desprind de ale lui Alberto; şi transformarea asta - înmugurirea unei conştiinţe revoluţionare - e rezultatul întîlnirii zilnice cu nenorocirea şi nedreptatea. Salles ar spune, probabil, că tocmai asta face filmul interesant pentru toată lumea: faptul că nu ne prezintă fructele mîniei revoluţionare de mai tîrziu, ci primii muguri - descoperirea unui continent de suferinţe, începutul dorinţei de a le alina cumva -, care ar trebui să ne emoţioneze şi să ne inspire pe toţi. Aici sînt două probleme. Una e că tînărul acesta, cu care putem fi cu toţii de acord (doar n-om fi de acord cu suferinţa şi nedreptatea), tot nu e Che Guevara - în orice caz, nu încă. În adevăratul jurnal al lui Guevara se simte că mugurii încolţiţi în timpul călătoriei se vor umple de venin - de o ură sanguinară -, dacă nu s-au umplut deja; în timp ce filmul nu riscă să strice preţiosul nostru consens, nu riscă să fie interesant. A doua problemă este că imaginile alb-negru ale sărăciei şi suferinţei, pe care le oferă Salles şi de care depinde drama ce se joacă în mintea lui Ernesto, nu sînt suficient de pure. Nu e vina lui Salles; feţele sînt "de-acolo" şi sînt bine alese, dar cinema-ul e un medium parşiv - poate să blagoslovească sărăcia cu o fotogenie, ba chiar cu un fel de glamour, nu tocmai potrivite cu intenţiile realizatorilor. Şi totuşi, Diarios de motocicleta se salvează tocmai prin glamour; adică merită văzut datorită vedetei, Gael García Bernal. Bernal e un actor foarte bun (după cum a arătat în La mala educacion de Almodóvar) şi prima oră de aici, în care trebuie să fie în primul rînd adorabil - adorabil de stîngaci pe un ring de dans, adorabil de serios cu o carte în mînă -, e aproape jenant de simplă pentru el. Dar devine tot mai puternic în partea a doua, cînd e lăsat să dezvolte latura imprevizibilă şi căpoasă a lui Che, şi puterea asta - strălucirea stelară a unei personalităţi, în faţa unei camere - e exact ce trebuie. Ne aminteşte de rolul fundamental al fotografiei - al unei fotografii făcute, să nu uităm, de un fotograf de modă - în cultul lui Che. Pentru mulţi tineri, acest cult al revoluţiei a fost, în mare măsură, un cult al imaginii, al frumuseţii. Nu foarte diferit de mersul la cinema.



 Toate articolele despre Diarios de motocicleta


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Andrei Gorzo


Alte articole

 Doi tineri şi o motocicletă - Diarios de motocicleta, Raluca Constantin
 Diarios de motocicleta - Jurnal de călătorie, Iulia Blaga
 Hasta siempre... - Diarios de Motocicleta, Andrei Creţulescu
 Jurnal de călătorie - Diarios de motocicleta, Giulia Ghica Dobre


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer