Accidentele de la filmare nu sunt ascunse, chiar dacă acestea înseamnă sunet lipsă sau imagine neclară. Interesant este însă faptul că de multe ori, perspectiva autorului vine de pe niveluri temporale diferite. Există o perspectivă a autorului înregistrată în momentul unei filmări, peste care se adaugă comentariul autorului asupra propriei sale perspective, înregistrat în trecutul apropiat, peste care se adaugă perspectiva autorului (sub formă de comentariu) din momentul montării filmului. De aceea, filmele lui Ross McElwee devin de cele mai multe ori reflecţii retrospective asupra propriilor niveluri de conştiinţă. Photographic Memory, cel mai recent documentar al său, este o odisee autobiografică ce examinează modalitatea în care ne raportăm la trecut prin intermediul imaginilor, fie ele mişcate sau nemişcate.
Ajuns la vârsta de 65 de ani, Ross McElwee priveşte cu îngrijorare relaţia din ce în ce mai deteriorată pe care o are cu fiul său de 21 de ani, Adrian, care preferă o viaţă palpitantă pe Facebook, în detrimentul contactului uman. Pentru a înţelege cine este Adrian acum, McElwee decide că trebuie să înţeleagă cine era el pe vremea când avea 20 de ani şi lucre în Franţa ca ucenic al unui fotograf filozof pe nume Maurice. Şi pentru că memoria e relativă (sau, mai bine spus, gradul de rememorare a individului este incomplet), se foloseşte de memoria palpabilă, fotografiile, pentru a face saltul temporal. Demersul său detectivistic nu-i aduce însă mult dorita perspectivă revelatoare asupra prezentului. În schimb, se vede nevoit să înfrunte propria sa melancolie declanşată de transformările pe care lumea memoriei palpabile (orăşelul francez, Maurice, fosta prietenă a lui Ross, Maude) le-a suferit.
Nici privirea în trecutul apropiat nu pare să îi ofere o perspectivă mai clară. Pe tot parcursul călătoriei sale în Franţa, discută zi de zi cu fiul său pe internet şi reflectează asupra transformării radicale prin care pare Photographic Memory să fi trecut Adrian - de la un băieţel pentru care peştii erau "surprizele oceanului", la un tânăr recalcitrant. Dispunând de sute de ore de filmare cu fiul său încă de la naştere, selectează acele imagini care corespund cu propriile sale amintiri despre cine era Adrian la vârsta de 5 ani, cărora le opune imagini cu Adrian adolescent, filmate cu doar 2-3 ani în urmă. Decuparea realităţii în fragmente digerabile permite o analiză comparativă a trecutului cu prezentul, şi, odată cu aceasta, facilitează înţelegerea lui.
Însă saltul cuantic existenţial pe care McElwee îl face în trecut nu îi oferă răspunsurile pe care şi le dorea în momentul începerii călătoriei. De fapt, nu îi oferă niciun fel de răspunsuri, ci, dimpotrivă, pare să adâncească şi mai mult prăpastia dintre el şi fiul său. Memoria, fie ea volatilă sau palpabilă, se dovedeşte a avea doar relevanţă subiectivă, fiind supusă relativismului percepţiei. Tot ceea ce poate face cineastul american este să aibă răbdare şi să lase prezentul să se desfăşoare de la sine.
Problema pare însă să fie una de privire auctorială. La prima vedere, Photographic Memory atrage prin gradul de intimidate la care este expus spectatorul voyeur prin deschiderea pe care regizorul o arată faţă de biografia sa şi a familiei sale. Ross McElwee însă psihologizează peste măsură, ghidând în mod constant atenţia spectatorului, indicându-i asupra căror aspecte, din cele prezentate pe ecran ar trebui să reflecteze. Ceea ce rămâne în urmă este o perspectivă auctorială ermetică şi pur subiectivă. Prin intermedierea pe care o face psihologizând, McElwee refuză de fapt să-i ofere spectatorului acces nemijlocit la propria sa biografie, prezentându-i în schimb reflecţiile sale retrospective asupra acesteia.