Reconciliere - The Loneliest Planet

Pe Julia Loktev am descoperit-o în 2007 la TIFF, când nu am mai găsit bilete la unul din filmele din competiţie şi am ajuns la Cinema Victoria să urmăresc o secţiune alternativă, dedicată filmelor despre atacuri teroriste. Ceea ce se întâmpla pe ecran în Day Night Day Night a avut un impact atât de puternic asupra mea, încât îmi amintesc şi locul în care stăteam în sală (la etaj, colţul din dreapta, lângă o măsuţă). Pe scurt, filmul urmăreşte presupusele ultime zile din viaţa unei tinere teroriste, care se angajează să fie eroina unui atac sinucigaş cu bombă în Times Square, dar o mică scăpare a procesului minuţios planificat îi dă peste cap sistemul de credinţe. În filmele Juliei Loktev un detaliu sau un gest constituie un turning point în sine, schimbând pentru totdeauna cursul evenimentelor. Poate părea formal, dar reflectă însăşi concepţia acesteia despre viaţă: "În film te aştepţi ca lucrurile să aibă o construcţie, un crescendo, ceea ce în viaţă unele lucruri nu au. Vin din senin şi te dărâmă.". Pentru a face să funcţioneze aşa ceva pe ecran, ca detaliul respective să poată străluci, este nevoie de condiţii speciale: o naraţiune epurată, cu o atenţie deosebită pentru durată şi un dialog redus la minimum.

The Loneliest Planet este povestea drumeţiei unui cuplu tânăr (Nica - Hani Furstenberg şi Alex - Gael García Bernal) de undeva din lumea civilizată (nu ştim exact de unde) în Munţii Georgiei, însoţiţi de un ghid local (Dato). Scenariul are la bază naraţiunea lui Tom Bissell, Expensive Trips Nowhere (inclusă în volumul God Lives in St. Petersburg, netradus în limba română deocamdată), şi experienţa personală a realizatoarei, care spune într-un interviu că s-a despărţit de iubitul ei în urma unei excursii în Georgia şi acest lucru i-a amintit de povestirea lui Bissell, pe care o citise cu mult timp în urmă. Cu toate că titlul duce cu gândul atât la celebrul ghid de călătorie, cât şi la o natură crudă, indiferentă, vitregia poveştii se reduce la relaţiile interpersonale. Îndrăgostiţi şi veseli, Nica şi Alex angajează un localnic care să îi ghideze prin frumuseţea sălbatică a Caucazilor. Traseul este mai degrabă unul de anduranţă şi nu unul care să le pună viaţa în pericol, peisajul răpitor şi relaţia dintre ei nici că ar putea fi mai pline de drăgălăşenii. Dar atunci când ameninţarea apare de nicăieri, Alex nu este destul de bărbat să îi facă faţă (nu o să dau mai multe detalii, acestea ar răpi din intensitatea momentului). Sunt doar câteva secunde de ezitare, dacă nu eşti atent le poţi rata, dar de aici relaţia dintre ei se schimbă radical, partea a doua a filmului fiind o încercare de a aduna cioburile şi a recompune ceva ce nu va fi niciodată la fel. Momentul de criză dintre cei doi este, de altfel, un punct crucial al credibilităţii filmului: unii spectatori îl pot considera un obstacol insurmontabil în viaţa de cuplu, pe când alţii îl pot privi ca pe un eveniment lipsit de importanţă. Julia Loktev afirmă că este interesată de reconciliere, de paşii timizi şi haotici pe care îi face fiecare pentru a restabili echilibrul, chiar dacă acesta nu este atins în final.

Ritmul filmului este lent, iar unele secvenţe în care cei trei merg pe o potecă par uneori interminabile, în spiritual timpului dilatat perceput adesea de un hiker pe traseu. Loktev a fost de asemenea atentă să nu prindă prea mult cer în cadrele sale, justificând că nu dorea să le ofere personajelor ei un spaţiu de evadare, ci îi vroia prezenţi în situaţie, constrânşi de natură. Nica şi Alex vorbesc puţin şi în general banalităţi (el o învaţă pe ea să conjuge verbe în limba spaniolă sau discută despre lucruri practice de pe traseu) - se cunosc prea bine pentru a se mai descoperi unul pe celălalt, relaţia lor se intuieşte din gesturi. Ghidul este, de asemenea, un om închis, cu o engleză aproximativă, care face glume lungi, la care cei doi râd din politeţe. Dacă în prima parte a filmului, comunicarea este nenecesară, în partea a doua ea devine dureros de neputincioasă. Alex şi Nica aproape că nu mai găsesc drumul unul spre celălalt. Tot ce rămâne sunt sunetele cărora cineasta ruso-americană le acordă un rol covârşitor: paşii lor ritmici, sunetul ploii, "zgomotul fermoarului cortului, ca urletul unui animal în lumina lunii" (criticul Carrie O'Grady, într-o recenzie la naraţiunea lui Tom Bissell).