Gânduri pe marginea unui anumit tip de film - Andrei Rubliov

Citesc (de fapt, recitesc) un studiu, încă inedit, al lui Costion Nicolescu dedicat regizorului Andrei Tarkovski. Găsesc la un moment dat (în capitolul Andrei Tarkovski în oglinda creştinismului) o referire la Pr. Iustin Marchiş, vrednicul arhimandrit de la mănăstirea Stavropoleos, cunoscut pentru revival-ul pro-bizantin şi anti-kitsch al acelui lăcaş istoric din centrul Bucureştiului, pe care de peste 20 de ani îl păstoreşte. Ei bine, arată Costion Nicolescu, până şi un om al Bisericii "mai deschis spre cultura lumii şi mai cunoscător al ei" poate spune că "odată cu Andrei Rubliov se încheie viziunea creştină a lui Tarkovski, că ea nu mai este de regăsit în filmele sale ulterioare (!??!)". Afirmaţia ierarhului de la Stavropoleos pare să fi fost rostită în cadrul unei întâlniri cu Maria Tarkovskaia, sora lui Andrei, cu ocazia unei vizite a acesteia la Bucureşti. Dar îmi amintesc că, pe la mijlocul anilor '90 l-am cunoscut personal pe Pr. Iustin şi, în scurta noastră întrevedere, mi-a mărturisit acelaşi lucru.


În continuare, rafinatul comentator al lui Tarkovski rememorează o vizionare de film alături de Părintele Dumitru Stăniloae. Atunci, la începutul anilor '80, văzuseră împreună Călăuza, iar autorul Teologiei Dogmatice Ortodoxe (dar şi al volumului polemic Poziţia domnului Lucian Blaga faţă de ortodoxie şi creştinism) a fost "extrem de impresionat de film, găsind în el numeroase trimiteri şi sugerări creştine". Că un preot, fie şi "deschis spre cultură", crede că Solaris, Oglinda, Călăuza, Nostalghia şi Sacrificiul - filmele realizate de Tarkovski după Rubliov - sunt străine de o "viziune creştină" asupra vieţii poate fi, la limita absurdului, de înţeles. Cum rămâne însă cu cei care - tot creştini şi, unii, chiar preoţi - nu se împacă defel nici măcar cu Andrei Rubliov? Pentru ochiul puritan şi cristalofil, secvenţelele pline de un eros "păgân" şi "ritual" din segmentul Praznicului (vrăjitori, oameni despuiaţi şi dezlănţuiţi filmaţi într-o "agitaţie valpurgică") sunt "smintitoare", "blasfematoare" şi "revoltătoare". Este, atunci, Andrei Rubliov, un film tributar unei "viziuni creştine" sau nu?


Răspunsul se află, cred, nu numai în filmul în sine, în opera integrală a regizorului numit (şi, largo sensu, în cercetarea atentă a contextului, a duhului, iar nu în proslăvirea fariseică a literei), în mărturiile sale publice (interviuri, Jurnalul, Sculpting in Time ş.a.), ci şi în conştiinţa şi gândirea fiecărui privitor în parte. Soljeniţîn: "Linia de despărţire între bine şi rău trece prin inima fiecărui om" - aici stă cheia desluşirii unui film, a unei cărţi, a imaginii propuse de artist. Nu există soluţii de-a gata, valabile oricând, oricum şi pentru oricine. Lămurirea este un proces de lungă durată, uneori ţine o viaţă întreagă. Şi nu se poate traduce printr-o argumentaţie verbală, ci printr-o anumită educaţie... duhovnicească. Nu este o noţiune ce trebuie "implementată" arbitrar în mintea cuiva, ci o stare (poetică) de care cel ce doreşte să "înţeleagă" este chemat - în libertate, fără niciun fel de constrângere - să se împărtăşească.


Ca şi Dostoievski, Tarkovski s-a apropiat de Biserică anevoios, asemenea unui om al cărui "organ al credinţei s-a atrofiat". Filmele sale sunt expresii (prin excelenţă cinematografice) ale acestei traiectorii de atracţie-respingere faţă de tainele Bisericii. În acest sens, poate că au mai multă dreptate spectatorii creştini care caută ipostaze ilustrative ale vieţii lor duhovniceşti şi preferă filme denotative ca Iisus din Nazaret, Preotul sau Ostrov. Spre deosebire de Tarkovski (care prin fiecare film al său şi-a contrazis publicul, propundându-i adesea viziuni stranii, greu de desluşit, enigmatice, "elitiste"), regizorii filmelor mai sus pomenite (şi alţii asemenea) oferă imagini şi chipuri "ca la carte", cu învăţăminte "la vedere", fără "sminteli" şi sofisticărie stilistică. Astfel, nu trebuie să ne mire că, datorită "conotaţiilor" şi "ambiguităţii" sale, Tarkovski este situat în afara (sau la limita) duhovniciei creştine.


Adevărata pricină de mirare ne-o oferă tot un cărturar, iubitor de Rubliov, Călăuza, Concurs (filmul lui Dan Piţa), La dolce vita, Blowup, Kagemusha sau Jesus Christ Superstar: Nicolae Steinhardt. Cărturarul de la Rohia şi-a îmbisericit mintea în temniţele comuniste (unde a primit botezul ortodox, în clandestinitate), iar spre amurgul vieţii a intrat în monahism. Variatele sale incursiuni (ca mirean, dar şi ca monah) în lumea literaturii universale, a filozofiei, muzicii, teatrului, filmului, teologiei ş.a. l-au învăţat să creadă că "orice om este creştin", că "străinul" pe care îl goniserăm adesea rupt de valorile noastre este totuşi "aproapele nostru, în înţelesul cel mai ontologic şi mai teribil al termenului". Iată că labirintul culturii nu îi "sminteşte" şi nu îi "dezrădăcinează" decât pe cei fără o serioasă "temelie lăuntrică", iar descoperirea altor universuri este "îmbogăţire, izvor de mai multă îngăduinţă şi de înţelegere a nesfârşitei exuberanţe a creaţiei".