Observator Cultural / iulie 2013
În perioada 29 iunie-6 iulie 2013, la Bologna (capitala regiunii italiene Emilia-Romagna) s-a desfăşurat a XXVII-a ediţie a festivalului "Il Cinema Ritrovato", cel mai important eveniment anual, la nivel mondial, dedicat filmului de arhivă.

"Cinematograful regăsit" (sau "redescoperit") - cum s-ar putea traduce numele festivalului organizat de Fondazione Cineteca din Bologna (al cărei director e entuziastul şi neobositul Gian Luca Farinelli), cu sprijinul necondiţionat al autorităţilor locale - a adus laolaltă peste 300 de titluri din întreaga istorie a celei mai tinere arte, provenind de la vreo 50 de arhive şi producători. Majoritatea filmelor au fost prezentate în cópii recent restaurate (multe dintre ele chiar în reputatul laborator L'Immagine Ritrovata al cinematecii bologneze), iar toate peliculele mute au fost acompaniate live de muzicieni cu experienţă în domeniu (de la un singur pianist la o orchestră cu zeci de membri), astfel încît fiecare proiecţie a devenit un eveniment. Aşadar, nu e de mirare că sălile participante la festival (Mastroianni şi Scorsese din cadrul Cinema Lumière - Cineteca di Bologna, Jolly şi Arlecchino) au fost constant pline, iar în Piazza Maggiore din centrul oraşului s-au adunat în fiecare seară, pentru proiecţiile open air, cîteva mii de oameni. Se poate spune că, timp de opt zile, Bologna a respirat Cinema prin toţi porii.
 
Hitch, de la mut la 3D

Secţiunea Paradisul cinefililor a inclus ân 2013 un program care poate face istorie, Muntele lui Hitch. După cum a observat Byrony Dixon, curatoarea programului, Alfred Hitchcock este regizorul despre care s-au scris cele mai multe cărţi. Cu toate acestea, filmele mute realizate de el în Anglia, de-a lungul a doar patru ani (1926-1929), nu sînt foarte cunoscute şi nu au fost restaurate integral pînă în 2012, cînd British Film Institute a reuşit să realizeze acest obiectiv, în cinstea Olimpiadei de la Londra. La Bologna au fost prezentate nouă din cele zece filme mute ale marelui cineast (al doilea lung­metraj al său, The Mountain Eagle sau Fear o' God, este declarat pierdut), iar spectatorii familiarizaţi cu succesele sale americane au avut astfel ocazia de a observa o altă faţă a "maestrului suspansului", care în tinereţe - de voie, dar şi de nevoie, pentru că trebuia să-şi facă un nume şi să cîştige respectul studiourilor - a abordat, cu rezultate inegale, şi alte genuri decît cel care avea să-i aducă faima internaţională. Chiar dacă nu lipsesc thrillerurile - cel mai apreciat (inclusiv de autorul său, care l-a declarat "primul autentic film de Hitchcock") fiind The Lodger, singurul restaurat anterior (deşi mărturisesc că preferatul meu din perioada presonoră a cineastului este Blackmail, aflat la graniţa cu filmul vorbit) -, ele sînt însoţite de melodrame (The Pleasure Garden, Easy Virtue sau The Ring), de o dramă psihologică, mai atentă la resorturile personajelor (The Manxman), de o comedie romantică (The Farmer's Wife) şi chiar de o farsă (Champagne). Opt dintre filme sînt adaptări ale unor romane sau piese de teatru la modă în epocă, singurul subiect original fiind cel din The Ring, avînd scenariul semnat de regizor. Toate aceste producţii ne propun un "Hitchcok alternativ" (sintagma îi aparţine istoricului de cinema Peter von Bagh, care din 2001 este directorul artistic al festivalului), uneori amoral (de pildă, în Blackmail ucigaşa scapă nepedepsită pentru că şantajistul suspect, urmărit de poliţişti, se prăbuşeşte de pe cupola de sticlă a British Museum), alteori cinic (în Champagne, între două cadre cu o mulţime de cupluri care pretind că se distrează făcîndu-şi loc cu coatele pe un ring de dans, regizorul inserează o imagine sugestivă cu o turmă de oi). Şi, desigur, aceasta este etapa în care Hitchcock începe să aibă scurte apariţii în filmele sale (cea mai lungă şi mai amuzantă e din Blackmail, unde regizorul joacă un călător cu metroul, care nu-şi poate citi liniştit cartea din pricina unui domn Goe atras de pălăria sa).


Însă prezenţa lui Alfred Hitchcock în programul Il Cinema Ritrovato nu s-a limitat la filmele sale mute. În Regăsite şi restaurate, cea mai populară parte a festivalului, am putut vedea - pentru prima oară în 3D - celebrul Dial M for Murder (1954), filmul cineastului cel mai apropiat de romanele clasice ale genului poliţist, precum cele ale Agathei Christie, cu ale lor "crime perfecte". Diferenţele faţă de versiunea 2D pe care o ştiam nu s-au dovedit uriaşe (chiar dacă mai tot filmul se petrece într-un living, regizorul s-a folosit exemplar de adîncimea cadrului), dar unele momente (cum e secvenţa în care soţia, strangulată de intrus, întinde disperată mîna către noi, cerîndu-ne parcă ajutorul) au avut un efect sporit. În plus, în ultima seară a festivalului, orchestra locală de la Teatro Comunale, dirijată de Timothy Brock, a interpretat, sub genericul "Sunetul suspansului: Alfred Hitchcock şi Bernard Herrmann", fragmente din cele mai cunoscute patru coloane sonore (din şapte în total) la care renumitul compozitor a colaborat cu cineastul (The Man Who Knew Too Much - versiunea americană, Vertigo, North by Northwest şi Psycho).

Primitivul şi stilistul

Alte două programe interesante din cadrul secţiunii Paradisul cinefililor s-au numit Allan Dwan, nobilul primitiv şi Scrisori de la Chris Marker. Americanul Allan Dwan, inginer la bază, a regizat peste... 400 de filme, de toate genurile, în cinci decenii (1911-1961). Considerat în general un cineast de mîna a doua, meseriaş fără prea multe sclipiri, el este acum redescoperit şi reevaluat, graţie lui Peter von Bagh (care a conceput programul împreună cu Dave Kehr), şi are astfel o şansă (destul de mică, în opinia mea) de a intra în canon. Din vasta selecţie propusă de Il Cinema Ritrovato (din care au lipsit cîteva dintre creaţiile mai cunoscute ale regizorului, precum Robin Hood, Suez, The Three Musketeers şi Sands of Iwo Jima), am reuşit să văd trei dintre ultimele sale filme. Silver Lode (1954) şi Tennessee's Partner (1955) sînt două westernuri notabile, cu un ritm bine susţinut, al căror nu-tocmai-neprihănit protagonist (interpretat de John Payne, probabil varianta low budget a lui John Wayne), ajuns într-o situaţie de criză (duşmanii îi doresc moartea), oscilează între două femei (una angelică, reprezentînd prezentul / viitorul, şi alta diabolică, simbol al trecutului).

În al doilea film, mai reuşit, schema este complicată cu un prieten salvator, încă nedeprins cu năravurile femeieşti (interpretat de viitorul preşedinte american Ronald Reagan), iar eroul, pentru a-şi arăta recunoştinţa, îşi scapă partenerul de pacostea pusă pe căpătuială, asumîndu-şi riscurile inevitabile. Remarcabil e faptul că Dwan introduce într-un gen care avea atunci mare nevoie de aer proaspăt (va mai trece un deceniu pînă la primele westernuri spaghetti ale lui Sergio Leone) aluzii la subiecte de actualitate, cum ar fi "vînătoarea de vrăjitoare": în Silver Lode (titlu dat de orăşelul în care "viaţa unui om poate atîrna în balanţă din pricina unei bucăţi de hîrtie"), antagonistul poartă familiarul nume McCarthy. Din păcate, ultimul film al lui Allan Dwan, Most Dangerous Man Alive (1961), dovedeşte un umor involuntar comparabil cu cel al creaţiilor lui Edward D. Wood Jr. Protagonistul, Eddie Candell (jucat de anonimul Ron Randell), ajunge, din lider mafiot, condamnat la moarte (în flashback), iar apoi, din el fugitivo, man of steel (afectat de o explozie radioactivă, el devine invincibil). Chiar dacă şi aici pot fi detectate trimiteri la starea naţiunii, filmul este pur şi simplu ridicol. E de înţeles de ce, după Most Dangerous Man Alive, Allan Dwan a stat departe de platouri în ultimele două decenii de viaţă.

 

Opera lui Chris Marker (care a murit acum un an) se află la antipod faţă de vasta filmografie a regizorului american (chiar dacă programul dedicat cineastului-eseist francez a fost curatoriat de acelaşi Peter von Bagh). Prin montaj şi voice over, Marker este un poet şi un filozof al cinematografului, căruia i se potrivea des citata butadă a lui Buffon: "Le style c'est l'homme même". Istoricul finlandez a preferat filmele din anii '50-'60 ale regizorului, producţii a căror ideologie poate părea datată azi. Olympia 52 este un film de­spre Jocurile Olimpice de Vară de la Helsinki, în care Chris Marker devine chiar comentator sportiv. Dimanche à Pékin (1954) este rezultatul unei călătorii în metropola pe care o cunoaştem mai bine ca Beijing şi se încheie cu întrebarea retorică a autorului: "Oare nu este China duminica Pămîntului?". Iar La Sixième face du Pentagone (1968), cel mai recent film din program, vorbeşte despre o zi a utopiei: 21 octombrie 1968, atunci cînd 35.000 de persoane, în general studenţi şi hippioţi, au protestat, în faţa Pentagonului, împotriva Războiului din Vietnam; desigur, activistul Chris Marker s-a aflat în mijlocul evenimentelor. Însă cel mai cunoscut film al său este cu siguranţă mediumetrajul experimental La Jetée (1962), nu doar pentru inovaţiile sale stilistice şi dramaturgice (cu excepţia a două secvenţe, una din pregeneric şi alta mediană, filmul conţine doar imagini statice), ci mai ales pentru că Terry Gilliam şi scenariştii săi s-au inspirat copios din el atunci cînd au realizat Twelve Monkeys (1995).
 
Ceilalţi, pe scurt

Aş mai avea foarte multe de spus despre experienţele cinematografice unice trăite la Bologna, dar, dat fiind spaţiul redus al acestei pagini, mă mărginesc să le trec în revistă pe cele mai importante. Seara de deschidere a propus două versiuni cinematografice, de acum aproape un secol, ale celebrei nuvele Carmen de Prosper Mérimée (iar acompaniamentul muzical, desigur, s-a bazat pe opera lui Georges Bizet): Carmen de Cecil B. DeMille (1915), o veritabilă superproducţie după standardele vremii, şi A Burlesque on Carmen de Charles Chaplin, din acelaşi an, o savuroasă parodie a filmului anterior, în care Charlot îl interpretează pe Darn Hosiery, echivalentul comic al lui Don José. Seara de închidere ne-a adus cópiile restaurate a două filme cu Jacques Tati înainte de a deveni Monsieur Hulot: Soigne ton gauche (scurtmetraj regizat de René Clément, din 1936) şi minunatul Jour de fête (primul lungmetraj regizat de Tati, din 1949). Cineteca di Bologna a continuat Proiectul Chaplin cu restaurarea celor 12 scurte comedii regizate şi interpretate de cel mai mare comic al ecranului în 1916 şi 1917, pentru compania Mutual. Dintre acestea, The Adventurer a fost restaurat cu sprijinul cineastului american Alexander Payne, devenit anul acesta unul dintre cei mai mari admiratori ai festivalului. În fine, dacă actriţa Anouk Aimée (81 de ani) şi-a contramandat în ultima clipă sosirea la Bologna (deşi imaginea sa din filmul Model Shop de Jacques Demy fusese folosită pentru afişul festivalului), nu a lipsit de la Il Cinema Ritrovata cineasta Agnès Varda (85 de ani), fostă prietenă cu Chris Marker şi soţie a lui Jacques Demy, care a prezentat La Pointe-Courte (1954), legendarul său film de debut, restaurat la L'Immagine Ritrovata, şi a ţinut o memorabilă "Lecţie de cinema". Una peste alta, întors de la Bologna, pot spune şi eu, la fel ca vreo alţi 2.000 de invitaţi străini ai festivalului: Et in Arcadia ego...


0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus