Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Articole diverse

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Mare e grădina...


Marian Rădulescu

noiembrie 2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
În realitate, lumea - "grădina lui Dumnezeu" - e mare. Pentru cei rigorişti, e chiar prea mare. Mă întreb uneori cum ar arăta o lume croită după normele stricte, nemiloase, arbitrare, ale puriştilor şi zeloşilor. În niciun caz nu ar putea fi omogenă, unitară, uniformă. Pentru că fiecare este predispus să se îndreptăţească pe sine îşi caută "dreptatea" sa, care diferă de "ortodoxia" celorlalţi. Pentru nazişti şi simpatizanţii lor, lumea ar trebui să fie fără evrei. Pentru stalinişti în lume n-au ce căuta "chiaburii" şi "intelectualii". Naţionaliştii i-ar dori exterminaţi pe cei de alte naţii, indezirabili. Lucrurile sunt şi mai complicate, pentru că niciodată un grup etnic nu s-a comportat unitar, întotdeauna se va găsi cineva să te vândă pe treizeci de arginţi. Aşa gândea Andrei Rubliov, personajul lui Tarkovski şi al lui Mihalkov-Koncealovski, în ampla frescă cinematografică pe tema relaţiei dintre artist şi istorie, a nevoii de a "reînvia" credinţa (prin construcţia de clopote şi pictarea de icoane) după tăvălugul tătar. Cucerirea ruşilor de către tătari, în acel tumultuos ev mediu, n-ar fi fost însă posibilă fără trădarea ruşilor. Mă rog, a unora, la "nivel înalt", dar şi din rândurile oştenilor obişnuiţi. "Chiar şi fără noi, v-aţi fi sfâşiat între voi!" îi spune căpetenia tătarilor cneazului rus care s-a vândut lor, în Andrei Rubliov.


O lume plăsmuită după mintea fariseilor şi a cărturarilor ar fi insuportabil de plictisitoare. Au închipuit-o artiştii în utopiile lor, de-a lungul veacurilor. Au încercat s-o construiască "eminenţele cenuşii" ale ingineriei sociale şi ale atâtor gulaguri. Încearcă s-o instaureze acum globalizarea - economică, politică şi culturală. Cinematografia a ajuns să fie echivalentă cu Hollywood-ul (sau Bollywood-ul), cu telenovelele-conservă. Şi reacţia celor care apucă să iasă din "peştera" mallurilor este foarte asemănătoare cu îndărătnicia bărbaţilor din mitul platonician, care au preferat luminii Soarelui înşelătorul joc de lumini şi umbre de pe pereţii proverbialei peşteri. Dacă îndrăzneşti să spui că în urmă cu douăzeci de ani, în repertoriul cinematografelor din România (şi din Europa, în general), se mai găseau încă şi filme europene, eşti etichetat drept "nostalgic comunist" şi eşti trimis de îndată în Coreea de Nord sau în Cuba (considerate ultimele bastioane ale totalitarismului comunist).


Făpturile malefice, viclene, pe care pictorii de biserici, în numele unei tradiţii din timpuri imemoriale, le zugrăvesc în chip înspăimântător (Rubliov a preferat să picteze Sfânta Treime cumplitei Judecăţi de Apoi), sunt în realitate - în realitatea sfârşitului de veac XX şi începutului de veac XXI - cu totul altfel. Deloc hidoase, deloc monstruoase. Poartă, dimpotrivă, semnele unor forme cât se poate de atrăgătoare, pe care tot canoanele "uzinei de vise" le-au definit. "Diavolul - spunea regizorul Lucian Pintilie - se ascunde acum în imagine." Şi cita un film-avertisment, astăzi uitat: The Player / Jocuri de culise de Robert Altman. Semnalul său a rămas o grăire în deşert. Aşa cum fără ecou au rămas şi utopiile lui Ray Bradbury şi François Truffaut (451 Fahrenheit), Sidney Lumet (Network / Reţeaua), Andrei Tarkovski (Solaris, Stalker / Călăuza, Offret / Sacrificiul) sau mai recentul scurt metraj al lui Cristian Mungiu (Zapping).


Dar poate că este bine aşa. La urma urmei, semnalul de alarmă întru libertate interioară şi trezire îl trage fiecare, potrivit stării de spirit în care se află. Abia atunci când se va fi împlinit ceva în sine. Când va fi ajuns la acea apă vie care-i va vindeca setea de senzaţional, de monden, de "pitoresc" şi "exotic", de escapism în alte lumi posibile, de "figurativ" şi "plasticizări". Pentru cărturarul Nicolae Steinhardt, transfigurarea presupune asumarea credinţei potrivit căreia "fantasticul este tot una cu realul; fără real, nu există fantastic" (Dostoievski). Abia atunci, venindu-ne - în sfârşit - în fire, suntem izbăviţi de amăgire şi nu mai hoinărim pe "alte tărâmuri ale iluziei". Abia acest tip de "fantastic al credinţei" transcende realitatea şi, în fond, "nici nu e fantastic pentru că nu distrează mintea cu un alai (o comedie) de alte lumi posibile, tot neesenţiale, ci o solicită să se concentreze asupra realităţii". A realităţii despre care - în sfârşit, împăcaţi şi îngăduitori - nu putem spune decât: it takes all sorts to make a world



 Toate articolele despre Articole diverse


0 comentarii

Spacer Spacer