De la fermecătorul ambasador al Republicii Cehe am aflat într-o prezentare ţinută în eleganta primărie râşnoveană cam cum au stat lucrurile, cu adevărat, în ţara în care părea că suflă un vânt de libertate. (Completare de altfel la izbutita peliculă Horici ker / Rugul aprins de pe HBO). De-a lungul vremii istoria ne fusese prezentată în fel şi chip şi acum a fost prima ocazie de a o asculta direct de la sursă. Au urmat câteva documentare despre acelaşi an fierbinte '68 din perspectivă franţuzească sau americănească, concentrându-se pe asasinatele lui Martin Luther King şi Robert Kennedy. În ambele cazuri, în mod surprinzător, par a nu mai conta ucigaşii, căci probabil li se făcuse prea multă reclamă celor implicaţi în atentatul de la Dallas, cel împotriva preşedintelui J.F. Kennedy. Vocea lui Vincent Lindon însoţea comentariile europene din care nu lipseau aluziile la LSD, la sloganul Iubire şi pace, la Cassius Clay, boxerul de culoare care refuzase să plece în Vietnam, la Panterele Negre care erau o mişcare extremistă, Black is beautiful nefiind chiar aşa de frumos, şi până la sistarea Festivalului de la Cannes, după intervenţia unui Truffaut aproape isteric (pe Truffaut preferi să nu-l vezi, ci doar să-i vizionezi peliculele, pentru că altfel ajungi ca la mâncărurile sofisticate despre care atunci când afli din ce sunt făcute, te trec fiorii). În ecuaţia acelei perioade intră şi Mitterrand, dar şi De Gaulle, care decide să vină la Bucureşti, ca să scape de contestatarii locali, în ideea că aici toată lumea îl adulează (în realitate lucrurile nu stăteau chiar aşa, pentru că mulţi intelectuali au fost dezamăgiţi de vizita eroului de război, ca şi cea a lui Nixon, care părea să-i facă jocul dictatorului local). Şi apoi, un Baby Boom-ul datorat şi unei perioade de libertinaj flower-power, cu consecinţe la nouă luni distanţă...
Am mai aflat câte ceva despre mişcările de la Chicago, despre o agitaţie planetară de care mulţi încercau să profite, nedându-şi seama de necesitatea unui echilibru.
Ne-am întors după aceea şi mai tare în timp, ca să descoperim o Dacia filmată de un român stabilit în America şi dispărut cu mult înainte de vreme, undeva în munţii strămoşeşti. Plus o carte ilustrată în care războaiele cu romanii ar trebui studiate poate mai altfel la şcoală, soluţia talentatului desenator Radu Olteanu fiind una ingenioasă, pentru că puţini ştiu că Decebal înseamnă puternic cât zece, ori cât de importantă este Columna de la Roma.
Un secol pentru români este un film din pastile utile pentru a trece pe repede înainte prin istoria naţională a ultimului secol, explicată de decanul Adrian Cioroianu, un fel de Bronowski de altădată. Mai dezamăgitor a fost momentul în care i se căutau circumstanţe atenuante lui Ceauşescu, din acelaşi an de foc, 1968. Cu specialiştii în materie, e ca la doctor: fiecare găseşte un alt diagnostic, Lavinia Betea încercând la rândul ei să pună puţină ordine în haosul organizat al cunoştinţelor noastre despre ultima jumătate de veac.
Oraşul Rozelor şi-a prezentat la rândul său o carte de vizită dintre cele mai ispititoare, ghid fiindu-ne un pasionat al destinului Reginei Maria, care ne-a ajutat să aflăm că există şi aici o stâncă supranumită Acapulco după filmul lui Elvis, dar şi o promenadă Sissi, după numele spectaculoasei Împărătese, venite cândva în vizită la poeta noastră cu sânge albastru Carmen Silva.
Ziua de duminică, 4 august 2013, i-a fost dedicată lui Amza Pellea, cel al cărui nume şi chip de Mihai Viteazul se află de acum încolo pe cinematograful de la poalele Cetăţii, cu transcriere hollywoodiană. Am revăzut imagini şi un interviu tulburător cu un actor de talie domnească. Autorii prelegerilor cu emisiuni de telefilmotecă: fermecătorul Tudor Caranfil, care ne creează oricând nostalgiile permise ale Vârstelor Peliculei, atât de precisa, Anda Orban păstrătoarea şi autoarea unei arhive teatrale sau originala Sanda Vişan, tonică şi neobosită (însoţită de o mamă ca-n romanele interbelice). L-am descoperit pe Amza şi în piese cu texte teziste, regretând că nu s-a născut ceva mai târziu şi n-a avut mai multe zile. Seara, un concert în aer liber cu Mircea Baniciu şi muzica din Nemuritorii (pe care a rămas să-i revadă până la capăt). Lumea a încremenit la un interviu luat cu cinci ani în urmă lui Sergiu Nicolaescu, în jur plutind parcă duhurile bune ale unor interpreţi plecaţi la stele: Amza Pellea, Gheorghe Dinică, Ilarion Ciobanu, Jean Constantin, Colea Răutu, Gina Patrichi... Cineva care a făcut poze în acea seară binecuvântată (la trei decenii după plecarea lui Amza, dar care era mai prezent ca niciodată, cu fotografii alb-negru, demne de muzee, în care lumea se imortaliza ca la monumentele de preţ) a constatat pe imagine, un fel de baloane ca de săpun, despre care specialiştii în paranormal susţin că sunt sufletele celor duşi în alte Dimensiuni. Oricum e o povestea frumoasă şi noaptea a fost lungă şi pasionantă.
Am redescoperit scena îngropatului în nisip şi m-am gândit că l-ar fi amuzat pe Sergiu să-şi regăsească ideea, aproape similar redată, în recenta Lone Ranger cu Johnny Depp, indianul, de astă dată. Aplauzele au fost pe măsura emoţiilor retrăite întreaga zi şi însoţite de prezenţa Oanei (Pellea) care povestea că recent, a fost la ICR Londra cu Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte şi doi critici de cinema, de acolo, au fost mişcaţi mai cu seamă de o scenă în care Amza întinde o felie de pâine, ca un dar spre public, iar mie mi s-a părut un semn spre fiica sa şi imensul succes cu piesa: Buzunarul cu pâine al lui Matei Vişniec. Marea găselniţă a organizatorilor, o echipă chiar ca în filme: Mihai, Voichiţa, Daniel şi aniversata Raluca - sărbătorită la o îngheţată pe o terasă undeva în pădure, unde din fericire am fost scutiţi de vreun urs, fireşte îmblănit nu de aur precum cel de la Berlinală -, a gândit o parte dintre proiecţii într-un luminiş mai aproape de localnicii şi turiştii nu neapărat dispuşi să meargă cu mini-locomotiva până la zidurile străvechi. Surpriza chiar o nestemată cinematografică, aşa cum bine i-ar fi spus D.I. Suchianu, filmul The Sapphires despre nişte australience descoperite de un irlandez, care le duce în Vietnamul plin de soldaţi şi de napalm, dar şi cu o dorinţă nemărginită de a asculta o muzică fără egal.
O altă raritate cehescul din 1999: Pelísky / Viziuni, despre atmosfera de dinainte de Primăvara de la Praga (expresie consacrată de ziariştii occidentali), totul tratat în cheie de umor negru. Şi o constatare: şi ei îi toarnă plumb (şi nu mercur, cum apare într-o bizară subtitrare) ca să-şi ghicească viitorul: şi anume cât o să le mai stea ruşii pe cap, numai că o fac în noaptea de Crăciun şi nu în Ajun de Bobotează) În atmosfera de vacanţă utilă a fost şi un brunch, nu la Branul cel cu lansarea Hotelului Transilvania şi unde am aflat că ar exista un lift anume construit pentru Regina, Mama Răniţilor, ci undeva la Predeluţ, nu departe de o casă ca din turtă dulce, cu amintiri dintre cele mai vii (chiar dacă pare o contradicţie în termeni) ale lui nea Mărin, Regele Comediei şi al Istoriei pe pânză. La Rem's, pensiunea mea preferată, şi a noastră a tuturor, cei invitaţi cu atâta drag, răsfăţul e total. Dulăul Rolex fraternizează cu cele două mâţe, Prinţesa şi cu Margareta, şi-ţi ţin de urât dimineaţa, prânz şi seara pe terasele ce seamănă cu grădinile Semiramidei şi unde fiecare gest al gazdelor temporare sau perpetue, este de o tandreţe infinită.
Am regretat enorm că am ratat proiecţia cu filmul mut The Wind (din 1928), în regia lui Victor Sjöström (devenit bătrânul profesor mereu îndrăgostit , la apus de viaţă din bergmanianul Smultronstallet / Fragii sălbatici) şi cu inegalabila Lilian Gish, cu un sound design imaginat de hărăzitul Radu Rădescu. Aş fi vrut să fiu acolo şi la lansarea unui volum mult aşteptat JFK Enigmele unui erou, cu o prefaţă a unui fost ambasador american la Bucureşti şi o traducere a unei romanciere bine vândute a Editurii Tritonic: Monica Ramirez, dar şi la avanpremiera docu-dramei inspirate de cărţile lui Liviu Tofan: A patra ipoteză şi Şacalul securităţii, o producţiei Libra Film, având un titlu cât se poate de pregnant: Afacerea Tănase, leapşa pe murite. Şi ca să nu uităm această incursiune în anii hippie, organizatorii au inventat nişte autobuze în miniatură, cu însemnele vremii, ca să ne ducă mai uşor până hăt departe, în spaţiu şi timp, dar să avem şi cu să ne întoarcem înapoi. Şi aş încheia cu o butadă a unui pasionat de mega evenimente, Sorin Mândruţescu, de la Oracle:... N-avem pâine, n-avem unt... dar avem cosmonaut.
Cine are urechi de auzit să audă... şi cum a fost istoria, ca să nu se repete (măcar parte din ea).