Greutăţile pe care le întîmpină tinerii în a-şi face un rost în spaţiul autohton sau în Occident. Mizeria socială vizibilă la noi. Sau diferenţa dintre înainte (de Revoluţie) şi acum (prezentul filmului ar fi un 2009-2010, ca an), aşa cum e resimţită de persoane de vîrste diferite, sau de vîrste apropiate dar cu statut diferit sau cu descendenţă socială diferită. Faţă de alte producţii care abordează subiecte similare în ultimul deceniu - cum sînt cele semnate de Mircea Daneliuc sau de Sergiu Nicolaescu -, filmul lui Stere Gulea reuşeşte să construiască imagini ale noroiului mioritic fără să se mînjească el însuşi în mod decisiv cu tina de care se apropie. Şi lucrurile stau altfel decît la regizorii amintiţi fiindcă discursul acestei pelicule este degajat în critica sa socială, pe care o aduce spectatorilor ca strat secund al expunerii.
Planul prim al expunerii vizează o problemă mult mai umană. Acea situaţie de familie destul de răspîndită la noi, a părinţilor capabili să sacrifice totul pentru un mai bine al copiilor. Întrebarea pe care filmul Das Leben der anderen o adresează lumii culturale din spaţiul european ex-comunist priveşte modul în care aceasta (lumea culturală) mai reuşeşte să se edifice solid în lipsa unui oponent (politic) viguros, care să o oblige să-şi ordoneze atent şi elocvent posibilităţile discursive, şi odată ce intră sub semnele economiei de piaţă. Fără să putem vorbi de calitatea expunerii vizibilă în filmul german, o chestionare de acest gen propune şi filmul lui Stere Gulea, dar în ceea ce priveşte familia. Generaţiile crescute în climatul socio-economic post-revoluţionar, unul care împinge la individualism, la depărtare de celălalt, va păstra vie capacitatea de sacrificiu pentru binele urmaşilor sau va impune, treptat, cultivarea unor situaţii contractuale în interiorul căminului, care ar implica ajutorul acordat pînă la un anumit punct?
Un alt aspect care ţine filmul pe linia de plutire îl găsim în încercarea de a calma disputa între înainte şi acum. Istoria are semnele particulare ale vieţii atunci cînd e trăită direct, întîmplările personale - copilăria, îndrăgostirea, întemeierea unei familii - fiind elementele definitorii ale unei perioade, elemente singulare după care e judecată istoria de fiecare persoană ce o trăieşte. Tocmai de aceea şi nostalgia după acele timpuri (în care aveai o casă şi un serviciu sigure, elemente de bază pentru orice întreprindere socială, după cum afirmă Emilia) şi privirea plină de reproşuri spre trecut (cazul doamnei Stroescu, interpretată de Valeria Seciu) sînt poziţii care ar trebui înţelese.
Dincolo de aceste aspecte generale ale naraţiunii, care fac filmul acceptabil ca propunere artistică, de pe ecran mai degrabă lipsesc lucrurile deosebite. Întîlnirea Emilei cu doamna Stroescu în apartamentul celei din urmă e singura secvenţă în care filmul surprinde oameni în carne şi oase. În rest personajele funcţionează ca nişte mecanisme programate să susţină curgerea suportabilă a naraţiunii. Unele sînt în plus, mult prea îngroşate pentru nevoile şi propunerea peliculei - cum e Maricica, interpretată de Coca Bloos, - majoritatea sînt reduse la unu-două reflexe (sora Emilei, care comercializează nimicuri chinezeşti; regizorul filmului din film, Celia, Cătălin sau prietenul american al lui Alice - interpretată de Ana Ularu, - fiica Emilei).
Din cauză că vrea să cuprindă mai toate aspectele definitorii într-o încercare de a pune faţă în faţă cele două epoci, filmul nu capătă profunzime. E ca o colecţie de obiecte dintr-o anumită epocă, aduse într-un spaţiu în care nu e posibilă aranjarea lor încît epoca respectivă să fie şi reprodusă la o scară semnificativă. Recunoşti epoca, îi recunoşti problemele, pionii şi stîlpii, însă dezbaterea distinsă despre toate acestea rămîne în seama spectatorului. Nici legătura dintre prezent şi trecut - amintirile Emiliei, prezentate sub formă de flash-back-uri - nu este prea inspirată, prin repetare excesivă alb-negrul granulat devine la fel de banal precum evenimentele pe care le înfăţişează.