Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Festivalul George Enescu, 2013

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Jurnal de meloman grăbit şi jurnalist fugărit (6.09.) - Festivalul Enescu, 2013


Marius Constantinescu

septembrie 2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
"Cultura nu se vinde, cultura nu se cumpără, cultura, pur şi simplu, este". M-au usturat urechile de adevărul spuselor lui Fabio Biondi, în ceea ce a început ca o discuţie relaxată pe terasa de la Hilton şi s-a transformat într-un interviu despre condiţia artistului vs. marketingul agresiv, despre dominaţia marilor case de discuri şi despre imaginea care se substituie, adesea, valorii.

Virtuoz al viorii, ambasador al lui Vivaldi, îndrăgostit de sunetul capricios şi irezistibil al instrumentului Guarneri del Gesù ca de o femeie vicleană, de care nu te poţi desprinde, Fabio Biondi îţi poate vorbi minute în şir despre plăcerea arheologiei muzicale, despre bucuria scrutării bibliotecilor Europei în căutare de partituri uitate, dar, mai ales, despre umilinţa în faţa autorului - întotdeauna compozitorul, niciodată interpretul.

"Periodic, mă întorc la Vivaldi. A fost identitatea noastră sonoră încă de la început. De-a lungul anilor, am cântat mult şi Telemann, Couperin, chiar şi Bach. Azi, însă, asistăm la un fel de "rasism" în muzică. Italienii să-i cânte pe italieni, francezii pe francezi şi aşa mai departe, deşi mie mi se pare foarte interesant să aud Barocul italian interpretat de o formaţie de englezi, de pildă. A cânta Vivaldi este, pentru mine, ca o călătorie nouă cu un vechi prieten". Biondi dixit.

Mi-era clar, ştiind-o pe Vera Nemirova din câteva producţii văzute la Staatsoper Viena (Dama de Pică în mod special), că Otello nu va luci mocnit în roşuri renascentiste, ogive veneţiene şi trimiteri către Tiţian. Fundalul sângeriu căzut chiar la începutul lucrării lui Verdi a dat la iveală un Gotham City despovărat de orice culoare, cu structuri arborescente metalice ce trimit către atmosfera plumburie a Germaniei de Est (decoruri: Viorica Petrovici). Sunt genul de spectator care nu este deranjat deloc de transmutarea acţiunii unei opere în alt spaţiu, în alt timp, în altă cheie de referinţă vizuală. Dă-mi bocanci, dă-mi costume contemporane, dă-mi soldaţi cu automate pe umeri, întoarce-mi Ciprul cu susul în jos şi transformă-l într-un soi de Checkpoint Charlie, în care paşaportul este comoara supremă. Dacă tot m-ai scos din confortul previzibilului, şochează-mă, dă cu mine de azvârlita, răscoleşte-mi aşteptările şi du-mă în buza unei alte poveşti, în care singure emoţiile primare rămân aceleaşi. Producţia de Otello a Verei Nemirova mi se pare că s-a oprit undeva, la jumătate de drum, într-o combinaţie de amănunte mai greu de perceput (de ce se împarte apă minerală, de ce se învelesc coriştii în pături portocalii, ce hârtii distribuie Desdemona în actul II?) cu sugestii puternice sau trimiteri subtile. Printre acestea: Credo-ul lui Iago, adresat direct publicului, cu toate luminile din sală aprinsă şi cu interpelări vizuale penetrante - parcă pentru a trezi în fiecare dintre noi gândul amar "Son scellerato
perchè son uomo;
e sento il fango originario in me
."; avioanele de hârtie lansate de Desdemona care, în actul al III-lea, se transformă în ploaia de batiste care ilustrează nebunia lui Otello şi vulnerabilitatea universală în faţa demonului suspiciunii; monologul în care Maurul îşi căneşte faţa, trimitere la damnarea arhaică adusă de răzbunare, gest întâlnit în mai multe culturi milenare; săruturile înfundate în batistă dintre tiran şi Desdemona, recreere dinamică a iconicului tablou de Magritte, aluzie la legătura indestructibilă între iubire şi moarte şi la vălul inocenţei care le desparte.

Otello al Verei Nemirova, singurul personaj care glisează de la profilul psihologic tradiţional, nu mai este nebunul grandios, romantic, larger than life, care seduce chiar şi în cele mai atroce impulsuri ale sale (stil Plácido Domingo sau José Cura), ci se transformă într-un papiţoi caraghios, o caricatură umană, nimicită de vârtejul delirului, o imagine parcă desprinsă din Zbor deasupra unui cuib de cuci. Marius Vlad Budoiu, extrem de atent la toate nuanţele, aduce rolul la el şi-l stăpâneşte vocal şi scenic deopotrivă. Joacă şi cântă în egală măsură de nuanţat, într-o compoziţie deloc eroică, ci eminamente umană.

Iulia Isaev a avut gingăşia şi frumuseţea fizică pe care toţi o aşteptam, dovedind, odată în plus, că azi singure vocea şi interpretarea vocală nu mai sunt de ajuns pentru a convinge. Rafinament şi siguranţă, poate cam multă precauţie în anumite pasaje, mai ales în actul III, în care aş fi dorit să se abandoneze total muzicii verdiene (care i-a rezervat fraze de o forţă colosală).

Iago-ul lui Ştefan Ignat are glanz sonor şi toată călcătura malefică a personajului, care pare că-i convine de minune baritonului de bază al Operei Naţionale Bucureşti. Alături de el, bravo pentru glasul din ce în ce mai frumos al lui Cristian Mogoşan în Cassio.

Învingătoare la puncte: Keri-Lynn Wilson, deja o prezenţă aşteptată şi familiară în fosa orchestrei, dedicată total partiturii şi cântăreţilor, pe care îi urmăreşte cu gest decis, alături de care cântă fiecare cuvânt, dându-le siguranţă şi imbold.

Descarcă programul Festivalului Enescu, 2013 aici..



 Toate articolele despre Festivalul George Enescu, 2013


0 comentarii

Spacer Spacer