Publicul românesc continuă să fie reticent în faţa muzicii lui Enescu. Aşadar, soluţia se pare că rămâne "strecurarea" repertoriului enescian alături de lucrări clasico-romantice multaşteptate de melomani. Încet, dar sigur. Aşa se face că principalul concert ce a marcat comemorarea a cincizeci de ani de la moartea lui Enescu în această lună mai şi desfăşurat în Studioul "Mihail Jora" al Radiodifuziunii a adus în faţa Orchestrei Naţionale Radio personalităţi muzicale de primă mărime ale lumii, dar a fost urmărit de doar câteva sute de oameni, la care s-au adăugat, e adevărat, ascultătorii posturilor Radio România Muzical şi Radio România Cultural (nici o televiziune nu a fost interesată să marcheze măcar printr-o ştire acest concert eveniment).
În altă ordine de idei, ar fi interesant de aflat care este secretul directorului Formaţiilor Muzicale Radio, Nicolae Costin, prin care reuşeşte să aducă muzicieni pe care România nu şi-i permite decât la Festivalul "George Enescu" precum David Geringas acum, sau Leif Segerstam la începutul actualei stagiuni, în concertele obişnuite de peste an ale Orchestrei Naţionale Radio.
Nu o auzim des la Bucureşti pe mezzo-soprana Carmen Oprişanu, aşa că versiunea ei la cele Şapte cântece pe versuri de Clement Marot de George Enescu a meritat toată atenţia noastră, cu atât mai mult cu cât a fost marcată de un rafinament şi un bun gust stilistic, care chiar dacă nu au fost dublate de patosul unei Leontina Văduva, au încântat prin fineţea nuanţării şi subtilitatea muzicală.
Parcă mai exuberant decât acum doi ani, când a cântat aceeaşi lucrare la Sala Palatului (poate şi acustica naturală de la Radio a avut o contribuţie în acest sens), violoncelistul David Geringas s-a dovedit un muzician profund, care a ştiut să conducă discursul cu acea anvergură a gestului solistic proprie celor mari. Aşa cum nu se întâmplă de multe ori, David Geringas a venit la partea a doua a concertului în loja oficială pentru a asculta Simfonia III-a de George Enescu sub bagheta lui Neil Thompson, cu Orchestra Naţională şi Corul Academic Radio. Curiozitatea sa era pe deplin justificată, în altă parte decât în România neavând ocazia să asculte o astfel de lucrare. Pentru că, la o căutare atentă în stagiunile marilor orchestre europene sau americane în 2005 - an declarat de UNESCO an internaţional Enescu - lucrările compozitorului român nu apar, deşi piese ale altor aniversaţi UNESCO 2005 sunt incluse cu o oarecare consecvenţă. Simple constatări. Pentru că de făcut ceva concret din partea noastră nu se face. Aşa cum nu "prea" găseşti Enescu în programul marilor orchestre, tot aşa n-am "prea" văzut compozitori români în sală, deşi, cu fiecare ocazie, ei ştiu să deplângă faptul că nu se cântă destul muzică românească la noi - în stagiuni, în festivaluri... Pe David Geringas l-a interesat să audă Simfonia III-a de George Enescu. Oricum, chiar dacă numărul spectatorilor a fost prea mic, din păcate, forţa tânărul dirijor britanic Neil Thomson a reuşit să seducă orchestra (nici ea o admiratoare înfocată a lucrărilor complexe ale lui Enescu) şi să o facă să sune strălucitor, dramatic, să dezvolte o dinamică extrem de convingătoare.
Cu o zi înaintea acestui concert, Academia Română a comemorat într-o sesiune solemnă în colaborare cu Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România împlinirea, la 5 mai, a 50 de ani de la trecerea în eternitate a lui George Enescu, fost membru al Academiei Române. Enescu a fost omagiat de preşedintele Academiei Române, Eugen Simion, de Mona Muscă, ministrul Culturii şi Cultelor şi de patru compozitori - Adrian Iorgulescu, preşedintele Uniunii Compozitorilor, Pascal Bentoiu, acad. Ştefan Niculescu şi Cornel Ţăranu, membru corespondent al Academiei Române.
Dacă Eugen Simion amintea în cuvântul său că Enescu a afirmat la un moment dat că muzica a fost singura sa scuză de a "încurca" lumea, compozitorul Adrian Iorgulescu remarca tendinţa prezentă către "îngroşare, mitizare, idolatrizare" a lui Enescu, în defavoarea unei reevaluări a creaţiei sale, a conceperii unei monografii ample şi exhaustive sau a unei discografii integrale, semnalând în paralel lipsa fondurilor pentru un program coerent al manifestărilor dedicate marcării celor 50 de ani scurşi de la moartea lui George Enescu, în ţară sau străinătate. Ministrul Culturii şi Cultelor, Mona Muscă, a ajuns chiar la afirmaţia că George Enescu şi muzica lui ar trebui să fie o problemă de stat, o chestiune de interes naţional. Interesant. Sperăm să trăim să vedem întâmplându-se aşa ceva. O idee mai puţin fericită enunţată cu această ocazie este despărţirea (din nou) a Concursului de Festivalul Internaţional "George Enescu", ignorându-se experienţa nefericită din deceniul trecut, când această iniţiativă a transformat pentru o ediţie Concursul "Enescu" într-o manifestare cu un puternic aer provincial, aproape ignorată de opinia publică. Avem la ora actuală un festival combinat cu concurs într-o formulă rarisimă în lume şi această îmbinare (pe care mi-au semnalat-o la ediţia trecută mai mulţi muzicieni străini intervievaţi) ar putea deveni un adevărat "brand al României". Nu ştiu care anume sunt "nemuritorii" - aşa cum îi numea ministrul culturii, Mona Muscă - care au lansat această idee, dar ştiu că în general concursurile şi concertele din care sunt compuse festivalurile sunt dedicate "muritorilor" melomani, care trebuie trataţi cu respectul cuvenit. E bine să facem cultură pentru elite, dar parcă mai mare nevoie au acum de efectul ei civilizator cei mulţi şi cu deschidere (conştientizată sau nu) către spirit. Iar acestea nu sunt presupuneri făcute în urma frecventării sălilor de concerte. Sunt simple constatări.