Jurnal de meloman grăbit şi jurnalist fugărit (8.09.) - Festivalul Enescu, 2013

Cu toate micile scârţâieli, perceptibile mai ales în Bolero, a fost un concert sărbătoresc cel al Orchestrei Române de Tineret, strunit de trei personalităţi uriaşe: Lawrence Foster, Amanda Forsyth şi Pinchas Zukerman. O repet: farmecul acestor oameni, felul în care ştiu să se facă plăcuţi printr-o serie de gesturi cu lipici la public (aducerea lui Dan Dediu pe scenă după audiţia Frenesiei acestuia, felul în care Foster s-a făcut că... nu dirijează uvertura operei Ruslan şi Ludmila pentru a omagia energia tinerilor instrumentişti, ovaţia pe care a primit-o toboşarul la finalul Bolero-ului, coşul cu flori pentru dirijor adus de Zukerman însuşi...) Sunt gesturi mici, superficiale pentru unii, care nu cresc cu nimic valoarea muzicii sau interpretării, dar conferă elan publicului şi pot eclipsa micile sincope care apar în actul artistic.
 
Concertul pentru vioară, violoncel şi orchestră de Brahms poate că nu e extrem de apetisant, dar a oferit un exemplu de simbioză între cele două instrumentele soliste. Armoniile au trecut de la unul la altul într-un schimb probabil intens repetat, dar pe care legătura personală dintre Forsyth şi Zukerman îl plasează într-o cheie a camaraderiei şi a iubirii dincolo de scenă. Cei doi muzicieni au fost un singur suflu pe durata celor trei părţi ale concertului, dar şi în bis-ul din Kodaly. Cu zâmbet, cu priviri complice către orchestră, cu drag.
 
Voi, fashion police, care aţi făcut franjuri-franjuri rochia Yujei Wang, de îngheţata de pepene galben a Amandei Forsythe nu aveţi nimic de zis? :)
 
Continui să cred că Lawrence Foster este un dirijor mare. Poate că nu are gestica, ţinuta, aplombul unui şef de orchestră romantic. Forţa lui vine din determinarea cu care ştie să motiveze fiecare compartiment al orchestrei. O privire a lui Foster (credeţi-mă, o ştiu pe pielea mea!) poate să îţi dea avântul unui gest larg şi spectaculos. În lucrările spaniole ale lui Ravel, a sacrificat un pic din dinamism pentru o sporită reliefare a planurilor, pentru un dozaj care să culmineze la final, ajutat şi de excelenţii percuţionişti ai Orchestrei Române de Tineret. Ravel în versiune Foster sună când confesiv, interiorizat, domol (ca în Pavana pentru o infantă defunctă), fie vehement ca finalul unei corrida (ca în Rapsodie sau la sfârşit de Bolero). Frumoasă ideea de a tempera atmosfera apoi cu Pavana de Fauré, mai puţin inspirată, din punctul meu de vedere, uvertura la Ruslan şi Ludmila de Glinka. Nu avea nici liantul semantic, nici alonja unei piese conclusive. Poate că Bacchanala din Samson şi Dalila ar fi fost o alegere mai inspirată.
 
Am fugit la Ateneu să ascult vocile frumoase ale Juliei Lezhneva şi lui Max Emanuel Cencic, alături de care am descoperit-o pe cea a lui Xavier Sabata. Rigoarea languroasă haendel-iană din Alessandro, instrumental de perfect redată, a încheiat o seară plină.
 
Anecdota zilei: "Vai, mă bucur să vă întâlnesc! Sper să nu fac o confuzie, dar vă admir foarte mult în tot ceea ce faceţi. Mi-aţi plăcut mai ales în ultimul concert de la Radio. - Doamnă, cred că, totuşi, mă confundaţi. Eu nu cânt decât la mine în baie, şi atunci pe şest. - Nu sunteţi Tiberiu Soare? - Nu, dar mă onorează confuzia cu el, să ştiţi! - Totuşi, vă cunosc foarte bine şi pe Dvs... - Sunt Marius Constantinescu. - Marius Constantinescu! Aşa e! Vă rog mult să mă scuzaţi, aveţi dreptate. Vă apreciez foarte, foarte mult! Când aveţi următorul concert?"