Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Festivalul George Enescu, 2013

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Jurnal de meloman grăbit şi jurnalist fugărit (12.09.) - Festivalul Enescu, 2013


Marius Constantinescu

septembrie 2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Mai ţineţi minte ce scriam ieri? Ekaterina Semenchuk - o iubim. Prezent nestrămutat. Dintr-un platou de cântăreţi care fac înconjurul lumii şi pe care concertul de aseară (12 septembrie 2013) de la Sala Palatului ni i-a adus aproape, pentru mine mezzo-soprana rusoaică a fost, aşa cum se spune, "şefa clasei". Am admirat extensia şi bogăţia vocală a Liudmylei Monastyrska (nu şi unele sunete albe, golite de vibrato şi atacate aproximativ), am apreciat prestaţia onorabilă a lui Saimir Pirgu, înlocuitor al galonatului Johan Botha (nu şi anumite particularităţi ale intonaţiei) şi am înţeles intenţiile vădit rafinate şi nuanţate ale lui Rene Pape (nu şi abuzul de asemenea rafinamente). Ekaterina Semenchuk m-a cucerit, însă, prin vocea tânără, senzuală, departe de tendinţele spre îngroşare pe care le percepem la multe din colegele ei provenite din acelaşi spaţiu geografic. În plus, cântul ei mi s-a părut că a avut cea mai mare bogăţie de planuri, de culori, putând fi şi tainic precum o confesiune, şi grandios şi robust precum o orgă. O deosebită preocupare pentru text a făcut ca părţile ei solistice să se numere printre cele mai emoţionante momente ale Requiem-ului de Verdi.

Au fost multe şi, câteva dintre ele, zguduitoare. Momentele emoţionante. I le datorăm, în primul rând, lui Verdi, care, prin această lucrare (cronologic plasată în 1874, între Don Carlo şi Aida pe de-o parte şi Otello şi Falstaff pe de cealaltă), clădeşte o catedrală sonoră şi se instalează ca epitom al acestui tip de compoziţie. Le mulţumim pentru ele lui Antonio Pappano şi Orchestrei Academiei Santa Cecilia, care ne-au redat o partitură de o asemenea anvergură cu tuşa lui de originalitate, ştiinţă şi patimă pentru muzică.

Cerurile se deschid, văzduhul galopează sub cete de nori plumburii, pământul freamătă în cea din urmă zi, în care trâmbiţele îngerilor ne vor chema pe toţi să dăm socoteală. Urgia celor mai cunoscute imagini, fie că le avem de la Bosch, Michelangelo sau Rubens, a avut pandant sonor în "Dies Irae" imaginat de Antonio Pappano. Efectul surround obţinut prin plasarea trompeţilor în spatele sălii a sporit o intensitate aproape paroxistică a muzicii, care s-a transmis aproape palpabil de la un spectator la altul.

Nişte ezitări neaşteptate în rândul suflătorilor, în aceeaşi parte, nu au ştirbit magnificenţa serii. Au contribuit la ea şi membrii Corului Academiei Santa Cecilia. Au încercat să muşte din ea, însă, telefoanele rebele (auzite, normal, în părţile de pianissimo, când ai vrea să nu-ţi mai auzi nici măcar clipirea gândurilor) şi câteva murdării apărute în sonorizarea Sălii Palatului.

Exact ca acum doi ani, în 2011, Antonio Pappano s-a transformat în erou absolut al Festivalului Enescu. Iubirea pe care o manifestă, plonjând cu toată fiinţa în muzică (aţi simţit inclusiv bătaia din călcâie care a însoţit finalul "Dansului orelor" din Gioconda, în prima seară?) are un răspuns pe măsură în căldura publicului bucureştean. Oamenii nu se îndurau să plece aseară nu neapărat pentru că ploua cu găleata, ci pentru că marele dirijor era printre noi, împărţind autografe, zâmbete şi bucuria de a fi.

Descarcă programul Festivalului Enescu, 2013 aici..



 Toate articolele despre Festivalul George Enescu, 2013


0 comentarii

Spacer Spacer