Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Festivalul George Enescu, 2013

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Oaspeţi la Festivalul Enescu, 2013: Filarmonica din München (partea I)


George Andrei

septembrie 2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Pentru melomani, Münchner Philharmoniker va fi mereu legată de numele lui Sergiu Celibidache. Destinul orchestrei se poate asemui cu cel al oraşului. Capitala Bavariei este desigur una din primele zone economice a Gemaniei şi un important centru muzical; totuşi este umbrită în domeniul cultural de către Berlin. Tot la fel, exceptând desigur Ära Celi, Filarmonica din München a fost eclipsată nu doar de Filarmonica din Berlin, dar şi de Orchestra Radiodifuziunii Bavareze.

În ultimele decade ale secolului a XIX-lea, cea mai importantă instituţie muzicală a Münchenului este opera, găzduită în Königliches Hof- und Nationaltheater. Ea deţinea una din puţinele orchestre capabile să facă faţă titlurilor wagneriene care au fost prezentate în primă audiţie: Tristan şi Isolda, Maeştrii cântăreţi din Nürnberg, Aurul Rinului şi Walkiria. De notat că şeful partidei de corn a fost Franz Strauss, tatăl compozitorului Richard Strauss. Muzica simfonică era abordată de mai multe orchestre, între care şi cea a operei, dar se simţea nevoia unei instituţii care să se dedice integral acestui repertoriu.

Acest gol a fost acoperit de Franz Kaim, fiul unui fabricant de piane. El a înfiinţat în 1891 aşa-numitele Kaimkonzerte, ale cărui scop iniţial a fost de a promova instrumentele tatălui său. Succesul a fost neaşteptat, aşa că peste doi ani ambiţiosul impresar a pus bazele a ceea ce urma să devină Filarmonica din München. Denumită Kaim-Orchester, primul concert s-a desfăşurat la Augsburg pe 13 octombrie 1893, deoarece principala sală de concerte a Münchenului, Odeon, nu era disponibilă. A doua zi a avut loc primul concert în capitala Bavariei. În ambele seri a condus Hans Winderstein, cel care a ocupat postul de dirijor principal timp de doi ani, continuându-şi apoi cariera la Leipzig. Acolo avea să întemeieze Winderstein-Orchester, numită mai târziu Leipziger Philharmonisches Orchester, cu care a ţinut piept concurenţei lui Arthur Nikisch şi a Orchestrei Gewandhaus.

Trei eveniment importante au avut loc în 1895. Probabil că cel mai marcant a fost inaugurarea sălii de concerte, la început numită Kaim-Saal, iar mai târziu Tonhalle. Acesta a rămas sediul permanent al orchestrei până la distrugerea din timpul celui de-al doilea război mondial. Tot în 1895 Franz Kaim întemeiat corul permanent al orchestrei, Kaim-Chor, denumit astăzi Philharmonischer Chor München. În fine, 1895 a fost anul în care Hermann Zumpe a preluat cârma orchestrei, dar nu a stat nici el mai mult de doi ani. Muzicianul a rămas în istorie pentru că l-a asistat pe Richard Wagner cu pregătirea premierei tetralogiei Inelului Nibelungului la Bayreuth, dar se pare că primul contact cu muzica wagneriană l-a lăsat rece. Spre sfârşitul vieţii Zumpe a devenit directorul operei bavareze.

În 1897 Ferdinand Löwe a fost numit dirijor principal. Un discipol al lui Anton Bruckner şi unul din cei mai entuziaşti interpreţi ai operelor profesorului său, Löwe, ca şi Franz Schalk, a căzut nu de puţine ori în ceea ce astăzi am numi păcatul de a modifica partiturile. Dar să nu uităm că în acea epocă uzanţa era destul de răspândită. Gustav Mahler, de exemplu, a retuşat lucrările lui Beethoven, Schumann, Smetana sau... Enescu! Löwe a stat doar un an - în care a efectuat un prim turneu, la Viena -, dar a revenit în 1908. În acel an orchestra a căpătat un nume nou, Konzertvereins-Orchester, şi a primit pentru prima oară un suport din partea statului.

În stagiunea 1910-1911 Ferdinand Löwe a prezentat un ciclu integral al simfoniilor de Bruckner, lucru rarisim chiar şi în zilele de astăzi. De fapt istoria Filarmonicii din München este strâns ataşată de muzica maestrului de la Linz. Legătura s-a concretizat la început printr-unele prime audiţii locale. În 1898 Löwe a dirijat premiera germană a Simfoniei a V-a. În 1908 Siegmund von Hausegger prezintă pentru prima oară la München Simfonia a VIII-a. În 1903, Simfonia a IX-a a putut fi ascultată pentru prima oară în capitala Bavariei graţie lui Bernhard Stavenhagen, iar în 1905 este rândul Simfoniei a VI-a, datorită din nou lui Ferdinand Löwe. Chiar şi unele lucrări mai puţin importante ale compozitorului şi-au găsit loc în programele concertelor: Uvertura în sol minor (primă audiţie germană sub bagheta lui F. Charles Adler în 1921), aşa-numita Studiensymphonie (primă audiţie la München a părţii a II-a, Andante molto, din nou dirijată de F. Charles Adler în 1921, apoi cea a lucrării integrale în 1932 cu Franz Moissl la pupitru), sau Simfonia în re minor, die Nullte (primă audiţie la München a ultimilor două părţi în 1926 conduse de Joseph Reitmeier, iar în 1932 acelaşi Franz Moissl a condus lucrarea completă.)

Dar cele mai marcante evenimente legate de muzica lui Bruckner au fost câteva prime audiţii mondiale, în special cele dirijate de Siegmund von Hausegger. În 1932 maestrul austriac a condus versiunea originală a Simfoniei a IX-a, urmată în 1935 de cea a Simfoniei a V-a. Seria primelor audiţii bruckneriene a continuat în 1949 cu Preludiul Simfonic dirijat de Fritz Rieger. O altă premieră notabilă a avut loc în 1975 când Kurt Wöss a oferit publicului o variantă inedită a Simfoniei a IV-a, cea care datează din 1874.

Un important capitol a început în 1898 odată cu numirea lui Felix von Weingartner în postul de dirijor principal. Pentru prima oară un adevărat titan al baghetei se afla în fruntea orchestrei. Şi pentru prima oară un dirijor - din fericire o personalitate puternică - şi-a exercitat funcţia pentru o durată de timp mai îndelungată, care să-i permită să-şi pună amprenta. Weingartner a fost un remarcabil interpret al muzicii lui Beethoven, Brahms, Liszt, şi Schubert. Dintre autorii contemporani, a condus lucrările lui Elgar, Sibelius, Mahler, Sinigaglia, D'Indy, Richard Strauss, şi... Weingartner. Maestrul dădea o mai mare importanţă activităţii de compozitor decât celei de dirijor. Posteritatea a decis însă altfel, dar cei curioşi pot asculta înregistrările lucrărilor sale.

De notat că majoritatea celor care au ocupat postul de dirijor principal al orchestrei în primii ani au fost şi ei compozitori. Excepţia s-a numit Georg Schnéevoigt, care a condus destinele instituţiei în anii 1905-1908. Mai mult, Gustav Mahler, Max Reger, Richard Strauss, Hans Pfitzner, Edvard Grieg, sau Pietro Mascagni - la care se adaugă nume mai puţin cunoscute astăzi precum Lorenzo Perosi, Ermanno Wolf-Ferrari sau Henry Hadley - au fost printre autorii care au condus propriile lor lucrări.

Ar putea părea surprinzător, dar Gustav Mahler a jucat un rol important în istoria filarmonicii. El s-a aflat de numeroase ori la pupitrul orchestrei, cu care a condus prima audiţie a Simfoniei a IV-a în 1901 şi a VIII-a în 1910. În alte concerte, Mahler a dirijat Simfonia a II-a, a VI-a şi a VII-a, toate premiere la München. În 1911, Bruno Walter, un colaborator frecvent, dirijează în primă audiţie Das Lied von der Erde. Au urmat unele premiere locale: cele ale Simfoniei a IX-a (F. Charles Adler în 1921) şi a X-a (Adagio, singura parte completată, graţie lui Hermann Scherchen în 1931.) Muzica lui Mahler a fost interzisă în timpul dictaturii naziste, dar a re-intrat treptat în repertoriu după sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Ca o curiozitate, ea nu a lipsit nici în timpul directoratului lui Celibidache, deşi opera compozitorului îl lăsa în general rece pe dirijor. Seiji Ozawa şi Lorin Maazel au condus Simfonia a II-a, iar Maazel a dirijat chiar şi Simfonia a VIII-a. Celibidache însuşi a programat Kindertotenlieder.

Un debut important a avut loc în 1906 când un tânăr de 20 de ani numit Wilhelm Furtwängler s-a aflat pentru prima oară în faţa unei orchestre. Mai mult, el a prezentat publicului chiar o lucrare proprie: Poemul simfonic în si minor. Programul serii a mai cuprins uvertura Consacrarea casei de Beethoven şi Simfonia a IX-a de Bruckner. În 1950, când maestrul a dirijat orchestra pentru ultima oară, a inclus în program o altă compoziţie: Simfonia a II-a.

Întâiul episod din istoria orchestrei s-a sfârşit odată cu primul război mondial, pe durata căruia concertele au fost întrerupte. Ele s-au reluat în 1918 sub bagheta unor diverşi dirijori oaspeţi între care Max Fiedler şi Hans Pfitzner. Acesta din urmă chiar a preluat conducerea în 1919, dar nu a rămas decât un an, deşi a revenit ca invitat.

I-a urmat Siegmund von Hausegger, până astăzi cel mai longeviv dirijor principal. În timpul mandatului său au avut loc transformări marcante. În 1928 orchestra a căpătat numele definitiv de Münchner Philharmoniker şi a trecut sub administraţia oraşului. Tot din acea epocă a provenit primele înregistrări. Cea mai importantă este desigur gravarea Simfoniei a IX-a de Bruckner care a fost re-editată şi pe disc compact şi care a rămas una din referinţele discografiei compozitorului.

Două debuturi memorabile au avut loc în acei ani. În 1924 o femeie a condus pentru prima oară Filarmonica din München: Ethel Leginska. Ea a apărut de fapt în triplă ipostază: dirijoare, pianistă şi compozitoare. Iar în 1926 i-a venit rândul lui Eugen Jochum să dirijeze primul concert din cariera sa. Ar mai trebui menţionată întâia colaborare cu Hans Knappertsbusch, care a avut loc în 1923. Kna a rămas până la sfârşitul vieţii un îndrăgit oaspete al orchestrei cu care a făcut de fapt şi o serie de înregistrări, ce lasă însă mult de dorit. Maestrul nu s-a simţit niciodată în largul său în studiou.

Tradiţia compozitorilor care au dirijat Filarmonica din München a continuat şi în timpul directoratului lui Hausegger. Richard Strauss şi Hans Pfitzner şi-au continuat cooperarea cu orchestra. Lor li s-au alăturat Igor Stravinski, Anton Webern, Carl Orff, Alfredo Casella, Werner Egk, Ethel Leginska şi... Siegmund von Hausegger. Una din lucrările sale, Natursymphonie, a fost înregistrată pe disc compact. Să nu-l uităm nici pe Béla Bartók. El a apărut ca solist în propria sa Rapsodie pentru pian şi orchestră.

În 1938 Oswald Kabasta a preluat conducerea. Nu ştiu dacă acest lucru s-a datorat sau nu cunoscutelor simpatii naziste ale dirijorului. De altfel un număr mare de muzicieni au fost membri NSDAP - alţii însă şi-au pierdut posturile; printre aceştia s-a aflat şi concertmaestrul Carl Snoeck - iar orchestra a participat în diverse acţiuni de propagandă.

Kabasta a fost totuşi un artist important, chiar dacă nu chiar un dirijor de prim rang. Ca şi predecesorii săi, a fost un specialist în muzica lui Anton Bruckner. Lui Kabasta îi datorăm o remarcabilă versiune discografică a Simfonieie a VII-a. O altă înregistrare, de data aceasta din concert, cea a Simfoniei a IX-a de Dvořák, a fost pentru mult timp atribuită lui Furtwängler! Iar în timpul dictaturii, Kabasta a reuşit chiar să programeze muzica lui Bartók, compozitor aflat pe lista neagră.

În 1944 orchestra a efectuat un turneu de propagandă în estul Europei care a inclus şi Bucureştiul. Mai mult, maestrul austriac a fost chiar oaspete al Filarmonicii noastre în anii războiului, dar majoritatea cronicilor nu i-au fost favorabile. A rămas totuşi unul din puţinii dirijori din spaţiul austro-german care nu a neglijat muzica lui Enescu.

Citeşte partea a doua a acestui articol aici.

Exemple muzicale:
 
Simfonia a VII-a de Felix von Weingartner. Interpreţii nu sunt precizaţi.
 

Natursymphonie de Siegmund von Hausegger în interpretarea corului şi orchestrei Westdeutscher Rundfunk din Köln sub bagheta lui Ari Rasilainen.
 

Hans Knappertsbusch conduce Filarmonica din München în Preludiul Actului I din opera Parsifal de Richard Wagner.
 

Oswald Kabasta conduce Simfonia a IX-a de Antonín Dvořák, într-un concert din 14 iulie, 1944. Înregistrarea a fost pentru mult timp atribuită lui Wilhelm Furtwängler.
 

Descarcă programul Festivalului Enescu, 2013 aici..



 Toate articolele despre Festivalul George Enescu, 2013


0 comentarii

Spacer Spacer