"O cutie este, în aparenţă, un simplu paralelipiped cu unghiuri drepte, dar când o priveşti dinlăuntru, devine un labirint cu o sută de elemente enigmatice legate laolaltă. Cu cât te zvârcoleşti mai mult, cu atât cutia - care arată ca o epidermă suplimentară ce se dezvoltă din trup - creează noi contorsiuni amăgitoare. Labirintul e şi mai confuz." (Kobo Abe - Bărbatul cutie, editura Polirom, 2007, traducere din limba japoneza de Angela Hondru)
Închis între cei patru pereţi ai unei cabine telefonice, poţi să: 1) înnebuneşti; 2) încerci să scapi visând la o vagă idee de libertate şi respiraţie regulată: 3) te bucuri că ai libertatea de a înnebuni fără a da socoteală nimănui pentru asta. Cvartet pentru o lavalieră, proiectul din 2008 al Vavei Ştefănescu reluat la Centrul Naţional al Dansului cu ocazia Întâlnilor Dansului la Bucureşti, 2013, porneşte de la explorarea claustrării şi a "lipsei de distanţă, a relaţiei cu celălalt, ideea că suntem ostaticii propriei noastre existenţe."[1]
Chiar dacă Vava Ştefănescu şi-a explicat filosofia "coregrafiei sonore" în termenii propriei viziuni de la care a pornit, ca orice demers artistic viu şi complex, Cvartet pentru o lavalieră conţine în sine nenumărate alte lumi posibile, dincolo de programul explicit. Coregrafa îşi lasă creaţia să respire - chiar dacă tocmai brutalizarea respiraţiei este o temă importantă în Cvartet -, să crească şi să urce cu rădăcini stranii şi poate esenţial diferite în mintea fiecărui observator. Aşa că proiectul Vavei Ştefănescu este orice altceva decât o altă porţie de pedagogie plictisitoare în care suntem avertizaţi asupra pericolelor alienării, lipsei de comunicare şi libertate.
Dacă spuneam mai sus că Cvartet pentru o lavalieră respiră liber, nu acelaşi lucru se poate spune despre cei trei dansatori. Mihaela Dancs, Istvan Teglas şi Farid Fairuz sunt locatarii cabinei, spaţiul radical care obligă corpul să îşi autodepăşească limitările şi confortul mental. Nu este uşor să îi urmăreşti pe cei trei artişti transpirând, respirând cu greutate sau lovindu-se, ca şi cum ai asista la spectacolul disperat pe care îl conturează trei făpturi ce pur şi simplu se încăpăţânează să nu strige după ajutor.
Dar treptat, în mintea privitorului se ţese o altă privire asupra acestor corpuri mutilate sau automutilate; ele devin, dincolo de tortură şi îngrădire, o mărturie a frumuseţii şi luminozităţii corpurilor care ies din starea normală de comoditate şi ariditate fizică. Corpul obligat să se predea altor legi fizice şi existenţiale se îndepărtează de lume şi de toate ideile ei despre libertate şi comunicare se descoperă infinit mai plin de energie vitală şi forţă. Sevrajul produs de patima eliberării şi de dorinţa instinctivă şi firească de a recupera confortul fizic fabrică o altă identitate, în care nu mai există ruşinea spaţiului public, păstrarea distanţei faţă de celălalt sau controlul asupra discursului verbal.
Omuleţii cu creierul poate moleşit de sufocare sunt mai liberi şi mai vii decât mulţi dintre cei de afară şi poate mai liberi decât propriile lor variante "civile". Ei nu mai au bunul-simţ al verbalizării civilizate, negociatoare; ideile vehiculate prin cuvânt devin la fel de radicale precum corpul, aşa că militează pentru absolut orice vor ei, de la cauza Roşiei Montane până la justiţie. Identităţile variate şi incoerente se autofragmentează şi se mulează din nou şi din nou pe alte structuri, uneori opuse celor anterioare. Cabina-cutie este spaţiul în care între idealul social şi cel profund intim nu mai există graniţe, toate acestea exprimându-se în feluri care îi pot bulversa şi pe militanţi, şi pe adepţii "artei pure". Dansatorii însă nu se explică, nu se justifică şi nu ocolesc niciuna dintre posibilităţile infinite ale unei libertăţi cucerite prin ceea ce din exterior pare vecin cu schizofrenia.
Genul şi sexul se definesc şi ele la fel de flexibil şi relativ în cabina acestor seducătoare migraţii identitare. Istvan Teglas afişează un farmec copilăresc, dar nu mai puţin lubric atunci când se dă cu ruj pe buze şi se distrează camp cu varianta lui de divă. Insinuările erotice sunt reprezentate în moduri care nu mai ţin cont nici de numărul ostaticilor, nici de genul prestabilit al acestora.
Remarcabil este, de asemenea, în acest context, şi faptul că erotismul, atât cât este el prezent în Cvartet pentru o lavalieră, nu funcţionează bazându-se pe mecanismul plăcerii, ci trimite tot la o violentare fertilă din punctul de vedere al multiplicării sensurilor corpului. Izbirile, contorsiunile şi elanurile extatice anulează orice prejudecată despre plăcere vs. chin. Spre finalul acestei demonstraţii mind-blowing, chiar nu mai poţi nici măcar să bănuieşti dacă grimasa din momentul X este una de plăcere sau de durere, pentru că toate aceste concepte sunt reformulate integral în spaţiul multiplicat prin mişcare al labirintului. Labirint pe care însă privirile noastre nu îl văd, nouă oferindu-ni-se doar procesul prin care cei trei performeri îşi reconstruiesc propria arhitectură corporală.
Mihaela Dancs, Istvan Teglas şi Farid Fairuz ating acea comunicare în care explorarea reciprocă devine atât de intensă încât pe alocuri se creează senzaţia că dansatorii din cabină nu mai sunt "celălalt" unul pentru altul, ci sunt o singură maşinărie care se autofragmentează conform impulsurilor unei geometrii senzuale. Ei convertesc spectacolul schizoid al corpurilor într-un puzzle desfăşurat mereu între frenezie şi inerţie, din care tu, ca spectator, poţi să înţelegi ori o orgie a libertăţii, ori o tortură a singurătăţii. Nu mai puţin semnificativă este implicarea lui Vlaicu Golcea, cel care manipulează sunetele epuizante cu luciditatea şi limpezimea cerebrală care la ceilalţi nu mai pot fi prezente, cel puţin nu în aceeaşi măsură. Dar muzicianul îşi construieşte propriul performance paralel ca şi cum ar fi şi el prezent în cabina şi în mintea celor trei protagonişti claustraţi. Spectacolul fiind de fiecare dată diferit şi readaptat, o astfel de întânire presupune un grad de risc, dar el este transformat în efervescenţă poetică prin capacitatea de concentrare şi reactivitate într-o astfel de atmosferă dezechilibrantă.
Cvartet pentru o lavalieră eviscerează şi purifică; nicio graniţă mentală sau fizică nu este lăsată la locul ei, iar aşa ceva a fost posibil datorită unui vizibil apetit pentru transgresare pe care neobosita Vava Ştefănescu îl direcţionează întotdeauna în cele mai imprevizibile şi tensionante zone, aventură în care cei trei dansatori extenuaţi sistematic au intrat asumându-şi orice risc.
Dacă radicalizarea corpului ca manifest al cuceririi libertăţii este cel mai autentic omagiu care se poate aduce existenţei fizice, atunci Cvartet pentru o lavalieră este cutia cea mai potrivită ca să înţelegi de cât de puţin oxigen ai, de fapt, nevoie ca să respiri în ritmul tău.
[1] "Vava Ştefănescu duce dansul la muzee şi la galerii de artă" - un interviu cu Vava Ştefănescu de Anca Rotescu, aici.