Jurnal de meloman grăbit şi jurnalist fugărit (22.09.) - Festivalul Enescu, 2013

Mi-am dat seama că mi-era dor să ascult Romeo şi Julieta de Prokofiev (chiar şi în fragmente). Era o vreme când, din motive cu totul plebee, mă îndopam cu această muzică. Aşa cum povesteam şi despre Jordi Savall şi Hesperion XXI, conotez unele lucrări cu perioade extrem de bogate din viaţa mea, dintr-o (primă) tinereţe tranzitată de tot felul de vise, de figuri, de elanuri, de idei. Pe vremea aceea, ascultam în buclă o înregistrare cu Philadelphia Orchestra şi Riccardo Muti. Impetuozitatea dirijorului italian se potrivea de minune cu ceea ce "pătimeam" eu.
 
M-am reîntors la Prokofiev prin Mariss Jansons şi Concertgebouw Amsterdam, într-o tălmăcire poate nu atât de furtunoasă, cât, mai degrabă, studiată, migălită, profund cerebrală. Am continuat să mă minunez de excelenţa acestei orchestre şi de vâna acestui dirijor (aparent firav trupeşte, cu chipul subţiat şi ochi apoşi) în spectaculoasa Pasăre de foc de Stravinsky.
 
Ascultam pentru prima dată această partitură spectaculoasă, surprinzătoare pe alocuri, dar care nu exclude melodia. Mi s-a părut un showcase excepţional pentru fiecare compartiment al orchestrei, altfel spus o manieră gratificantă pentru compania lui Liviu Prunaru (dăruitul concert-maestru) de a se ilustra pe măsura aşteptărilor unui public vrăjit.
 
Îmi place ideea concertelor matinale duminicale. Tot Concertgebouw a dat tonul, acum patru ani, în 2009. Mi se pare o probă de bun-gust, de rasă, de normalitate. Îmi imaginez apoi spectatorii mergând la o cafea şi o prăjitură, îmbrăcaţi frumos şi comentând concertul...
 
No comment. Cu zâmbetul care nu îl părăseşte niciodată, Maxim Vengerov nu vrea să vorbească despre episodul care, câţiva ani la rând, l-a ţinut departe de vioară. S-a speculat, s-a bârfit şi s-a scris mult atunci. Mai ţineţi minte? Se întâmpla tot într-un Festival Enescu, atunci când a fost înlocuit de Joshua Bell. De atunci a trecut timpul, Maxim s-a întors la vioară, exersează şi dirijatul cu succes considerabil, este un profesor dedicat, se joacă de-a dansul, se distrează şi cu viola şi, în general, a revenit acolo, în vârful vârfului, unde părea că îi va fi greu să se întoarcă. Un interlocutor mai mult decât plăcut, într-o seară binecuvântată cu punctualitate şi inspiraţie, nu şi cu rigoare internă. Cu alte cuvinte, o filmare chinuită, departe de ce ar fi trebuit să însemne importanţa dată unui asemenea subiect şi unui asemenea invitat. Detaliile de bucătărie nu ar trebui să intereseze, însă, pe nimeni, atâta vreme cât totul se termină cu bine.

Vreau să fac o reverenţă publică personalului de la Hilton. De vreo trei săptămâni, deşi hotelul e unul dintre polii cei mai solicitaţi ai Festivalului, putem filma aici şi răspunde astfel capriciilor vedetelor internaţionale.

Ei da, iertaţi-mă, recunosc: nu am mai stat să văd "Moartea lui Siegfried" din Amurgul Zeilor. Am văzut doar actul al II-lea, suficient cât să mă înclin în faţa implicării deosebite a lui Eric Halfvarson (ce voce autentică de bas, ce proiecţie a sunetului!), personaj chiar şi în formulă de concert, arderii Petrei Lang şi robusteţii lui Valentin Vasiliu. Cineva îmi spunea, zilele trecute: "Tu, din ce eşti mai obosit, din ce eşti mai în priză!". Ei, în seara asta nu e tocmai aşa...