Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici diverse

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Perspectiva inversă


Ilinca Bernea

septembrie 2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Cristian Tănăselea este un artist surprinzător din mai multe motive. Este în acelaşi timp cât se poate de contemporan, în ce priveşte opţiunea de stil şi de atemporal din perspectiva tematicii abordate. Cu mijloace specifice unei înţelegeri actuale a expresivităţii estetice şi a mizei unei compoziţii plastice, Tănăselea alege să rezoneze cu temele de referinţă ale picturii deja clasicizate, teme recurente în întreaga istorie a artelor vizuale. Refuză să se alinieze acelor artişti actuali care supralicitează simţul ludic şi cedează prea uşor tentaţiei de a persifla arta contemporană prin recursul ironizant la clişeele acesteia. Pe Cristian Tănăselea îl preocupă dimensiunea gravă a lucrurilor şi a reţelei de interferenţe dintre ele, dinamica tensiunilor dintre forme şi sensuri, dintre forme şi forme, dintre sensuri şi sensuri; el pictează într-un spirit esenţialist şi nicidecum într-unul minimalist în accepţiunea actuală a termenului.
 
Deconstrucţia se poate manifesta la nivel de fond, formă sau în ambele sensuri. Tănăselea nu deconstruieşte propriu-zis nici forma (pictura lui este una hotărât figurativă) nici sensuri, dar surprinde prin pictura sa, în registrul stilistic, starea de decompoziţie şi deconstrucţie în care se află lumea actuală şi conştiinţa umană. Se poate vorbi astfel despre un lirism critic al deconstrucţiei care îi potenţează arsenalul creativ. El nu este adeptul deconstrucţiei programatice, după cum nu este nici un misionar al postmodernităţii, dar priveşte cu luciditate şi melancolie procesul de fragmentare a unităţii reprezentărilor lumii. Ştie prea-bine că lumea este doar reprezentare şi doar ficţiune culturală, dintotdeauna, este doar o reţea de fotograme ale conştiinţei şi de aceea pentru el materia prima nu este nici realitatea vizibilă, nici o presupusă natură genuină a lucrurilor, ci însăşi arta de gândi şi reprezenta lumea ajunsă într-un punct de criză şi poate chiar de disoluţie. "Moartea artei" profeţită de Hegel este una a idealului estetic pe de-o parte şi a unităţii viziunilor despre lume pe de altă parte, este o moarte a universalităţii valorilor, pe care Tănăselea o deplânge explicit şi emoţionant. Pictura lui ne face să realizăm că, indiferent dacă preţuim postmodernitatea, ne e indiferentă sau o detestăm, trebuie să ne confruntăm cu ea într-un fel sau altul pentru că face parte din substanţa gândirii colective, a relaţiilor dintre fiecare şi fiecare, a reprezentărilor actuale ale existenţei. Dacă e să ţinem cont de sugestia shakespeariană : "menirea artei este aceea de a-i ţine lumii oglinda în faţă", atunci o artă contemporană, chiar dacă nu este adepta vreunui curent estetic contemporan, e totuşi chemată să ţină cont de formele germinative ale contemporaneităţii, de cauzalităţile şi mecanismele ei constitutive, ea trebuie să adopte o poziţie, fie şi virulent critică la adresa prezentului. Există şi oglinzi care te arată cu degetul.
 
Pictura lui Tănăselea este una filosofică, prea puţin narcisică sau autoreferenţială. Poate de aceea am fost şi atât de atrasă de la prima "vedere" de profilul său creativ. El pictează, în termeni contemporani, într-o manieră în care intertextualitatea plastică este un mijloc de expresie pregnant. Asemeni unui eseist ce creează un "palimpsest" (după formula lui Gérard Genette care vizează o anumită transcendenţă textuală), Tănăselea invocă elemente de pictură consacrată în secolul XX pentru a le redimensiona, filtra şi transmuta într-o înşiruire de sensuri echivocă. S-ar putea spune că pictura lui Tănăselea este una de tip eseu, în care întreaga istorie a artei moderne este chestionată, interpretată şi reeditată într-un limbaj propriu cu accente dramatice sau lirice din regnul ars-poetica. Tănăselea are o imensă cultură artistică şi o îndelungată ucenicie în şcoala ideilor europene, iar în picturile sale creează eseuri plastice în care citează, chibzuit, din expresioniştii secolului XX cu aceeaşi uşurinţă cu care un erudit într-ale filosofiei citează din operele marilor gânditori pentru a-şi susţine propria interpretare.
 
Cu fiecare nouă serie tematică artistul ne propune să explorăm nu atât un nou limbaj plastic, pentru că stilul său este unul ajuns la maturitate, cât o nouă paradigma filosofică. Arta este realmente un mediu prin care artistul vorbeşte despre existenţă cu aceeaşi largheţe şi complexitate cu care un scriitor se exprimă în prozodii.
 
Tema celei mai recente serii de picturi semnate de Cristian Tănăselea este "perspectiva inversă". Deşi destul de ermetică la o primă lectură, această perspectivă inversă nu este doar o figură de stil, doar o "inovaţie" plastică. Miza propriu-zis estetică a propunerii nu este cu nimic mai presus de miza semantică pe care eseistul Tănăselea o aduce în discuţie. Perspectiva directă, pe care o subînţelege, este aceea pe care o are, de regulă, omul modern, înrobit pasiunilor, absolutismului şi romantismului, predispus la transfigurări idealizante, dar şi omul renaşterii, profund maniheist sau omul medieval care priveşte de jos în sus spre sacralitate, omul antichităţii care vânează armonia şi serenitatea. Această privire, dinspre contingent spre sublim, dinspre concret spre abstract, dinspre palpabil spre impalpabil întruchipează, în viziunea lui Cristian Tănăselea, perspectiva directă, cu care ne-am obişnuit şi pe care au îmbrăţişat-o mai toate curentele culturale. Întreaga istorie şi teorie a artei vorbesc despre procedee creative precum: transfigurarea, sublimarea, decantarea modelului reprezentat, despre o transcendenţă a realului imediat şi contingent, despre o artă de profil alchimic, care extrage pietre filosofale din amalgamul impur de substanţe al existenţei.
 
Stilistic, Tănăselea, se înrudeşte cu Soutine, Ensor şi Baba. Dar dacă la Soutine, omul şi universul său sunt privite cu cinism şi chiar repulsie, dacă la Ensor omul real este prin excelenţă o caricatură a ideii universale de om, iar la Baba omul este o victimă a propriilor neputinţe, excese, amăgiri şi slăbiciuni, în pictura lui Tănăselea omul - altminteri deplorabil - este perceput cu o anumită înţelegere, există o anumită căldură şi empatie care transpar în picturile lui, tocmai pentru că acest om nu este conceput ca fiind unul "căzut", "decăzut" dintr-un ideal, dintr-o realitate primordială perfectă, ci din perspectivă inversă, să spunem evoluţionistă. Idealul este o creaţie umană. Sacralitatea este un atribut al trăirii şi gândirii umane. Sublimul este conţinut în experienţa umană interioară, mai ales în cea de factură artistică. Omul este undeva pe linia mediană dintre propriul său vis idealizant şi reziduurile toxice ale unei existenţe ingrate şi nefericite. Ce imaginează Cristian Tănăselea în această serie tematică este privirea pe care omul visat o are asupra visătorului. Pânzele sunt create din unghiul potenţial al omului deplin (invocat în manieră proprie de iluminişti, de antici, de medievali, de moderni) care observă omul relativ, temporal, convulsiv, rob al slăbiciunilor, frustrărilor, derutei; omul potenţial care se confruntă cu cel actual, omul din fantasmele şi mitologiile colective care îl priveşte pe cel captiv mâzga realităţilor care îl strivesc şi îl urâţesc... Ochiul de sus se află în suspensie în afara spaţiului şi timpului telurice. Acest ochi de sus este al unui om eteric care înţelege totul, ştie totul, vede totul, însă doar ca pe un spectacol. Nu poate interveni, nu poate nici salva nici transfigura omul-stare, omul-neajuns, omul-prizonier-în-timp, omul-substanţă, omul-actual. Pe de altă parte, ceea ce face tragică situaţia e tocmai confruntarea omului de jos cu ochiul de sus: el e conştient că e privit şi se raportează constant la fiinţa ideală, la ceea ce ştie că ar putea fi. Identitatea lui este gestionată prin puterea sa de a visa. Între omul din vis şi visător nu se află un abis, ci o interdependenţă. Altminteri orice deformare şi orice derapaj ar fi mai uşor de îndurat... In fond ne simţim "de-formati" în raport cu ce? Cu aceasta formă perfectă a fiinţei, pe care o resimţim, imaginam, concepem. Pictura lui Cristian reeditează, în limbaj actual, o temă majoră, platonică.
 
Am ales să comentez trei picturi.


Prima, intitulată Linişte / Silence este o parabolă despre o lume părăsită de oameni. Ochiul de sus nu mai vede decât obiecte în ruină, resturi, urme ale existenţei omului. Fiinţa umană a dispărut, înghiţită de neant, iar vestigiile care îi atestă fosta prezenţă sunt dezolante. În mijlocul unei lumi pustiite e un scaun fantomă, ca şi cum cineva, o umbră s-ar fi aşezat acolo să contemple ruinele. Artistul ne lasă neîngrădită imaginaţia în ceea ce priveşte dispariţia omului şi posibila interpretare a parabolei. Omenirea s-a autodistrus, este prima variantă care îmi vine în minte. Titlul tabloului mă duce cu gândul la această versiune, pentru că liniştea poate fi aceea a sufletului sau aceea a pământului, a vieţii, eliberate de prezenţa zbuciumată şi violentă a oamenilor. Pământul arată ca după un cataclism care poate fi natural sau, cum zic englezii, "humanly inflicted". Dar în acelaşi timp, ţinând cont de caracterul alegoric al fiecărei parabole putem spune că ne aflăm într-un muzeu al viitorului în care ne e dat să privim la rămăşiţele lumii de azi. Sau că avem de-a face cu o aluzie la starea avansată de descompunere a sensurilor şi rosturilor existenţei umane, acum, în prezent. Omul a devenit una cu umbra, cu resturile lui, cu obiectele pe care le-a creat şi care se degradează şi se dărâmă în continuu, omul a devenit creator al zădărniciei, omul e o absenţă, o lipsă. Obiectele l-au înlocuit şi fără el, fără fiinţa omului, nu mai sunt decât forme materiale lăsate în paragină. Scaunul scheletic din centrul tabloului vorbeşte despre această fiinţă în termeni de absenţă. O lume fără oameni, ne spune pictorul, este una "liniştită". E vorba despre o linişte mortuară, lugubră, de o linişte căreia nu-i mai urmează nimic, iar această viziune poate fi înţeleasă şi ca analogie între viaţă şi nelinişte. A fi în viaţă înseamnă a fi într-o permanentă convulsie. Ochiul de sus, în acest tablou, nu contemplă omul chinuit şi năpăstuit de jos, ci pur şi simplu o absenţă. Ceea ce s-a salvat din om e idealul, e "privirea eterică", abstractă, suprapersonală, în vreme ce în plan teluric ceea ce a rămas de pe urma lui e doar o grămadă de ruine. Cumva, scaunul gol ne sugerează că nu există transcendentă individuală, că individul este primul care dispare din universul propriu, obiectele îi supravieţuiesc.


În acest tablou ne întâlnim cu o mostră de umor care ne duce cu gândul la arta suprarealiştilor. Omul eteric priveşte de data aceasta spectacolul unei lumi de tot râsul în care frica oamenilor este decantată în superstiţii, în care sacrul şi idealitatea sunt idolatrizate naiv. Clovnul cu crucea este exponentul spiritului habotnic, deopotrivă ridicol şi umil, hilar şi tragic. Prezenţa capului de unicorn din peisaj accentuează trimiterea la credinţe superstiţioase şi la forme de gândire primitive şi magice.
 
Perspectiva inversă poate fi gândită şi într-o paradigmă evoluţionistă. Omul priveşte de sus trecutul, istoria: e o privire adeseori critică, uneori dispreţuitoare, alteori măgulitoare sau nostalgică. Aşa cum omul modern priveşte cu condescendenţă modelul de reprezentare a lumii cu care opera omul medieval, aşa cum omul medieval privea cu superioritate ignorantă modelele antice, aşa cum omul antic privea suveran şi autosuficient la primitivi şi omul postmodern are o cheie de lectură a istoriei ideilor care se subordonează perspectivei de sus în jos. Ochiul viziunii actuale se "coboară" la nivelul de înţelegere al înaintaşilor, vânându-le erorile, iluziile, fobiile, capcanele, fostele repere de cunoaştere. Acum înţelegem altfel resorturile fricii, aşteptării, cunoaşterii, natura cosmosului, noţiunile de jos şi sus, de sacru şi profan, acum ne asumăm alte limite, universul nostru de sensuri / echivalent privirii de sus / îl include şi subordonează pe cel al reprezentărilor despre istorie şi aici insist asupra adjectivului pronominal posesiv "nostru" pentru a scoate în evidenţă faptul că nu vorbesc despre evoluţie într-un sens obiectiv, ştiinţific ci într-unul subiectiv care coincide cu mijloacele umane de lectură a istoriei şi trecutului în genere. Indiferent în ce epocă şi context cultural, oamenii se raportează la trecut prin prisma unui prezent, privirea asupra acestui trecut este marcată de ascendentul valoric şi intelectual al prezentului. Înţelegem istoria întotdeauna "de sus", prin prezent, din perspectiva unei evoluţii, subordonând cheia de înţelegere de atunci celei de acum, reprezentările de atunci celor de acum. Nu putem concepe şi interpreta istoria decât prin comparaţie, prin confruntare a perspectivelor.


Aici omul de jos şi cel de sus sunt prinşi într-unul şi acelaşi labirint. Linia de demarcaţie dintre cele două dimensiuni este estompată prin faptul că perspectiva, de această dată, nu mai este aceea de sus în jos ci transversală. Omul eteric e prins la rândul său în labirintul lumii, unul care se extinde şi pe verticală. Toate scările (simbolizând ideea de ascensiune) se intersectează într-un punct vizual care este centrul privirii omului eteric. Centrul lumii este totodată nucleul acestei priviri. Omul eteric, omul-ideal, omul-formă-pură este centrul de greutate al imaginii lumii, el este cel care dă sens căutărilor omeneşti, punctul către care converg toate trasee iniţiatice. Această fiinţă care poate fi asociată unei entităţi divine este totodată înăuntrul şi în afara imaginilor reprezentate, este imanent şi transcendent deopotrivă, ceea ce sugerează interdependenţa dintre realitatea fenomenală şi cea imaginată, dintre percepţie şi concepţie, dintre experienţă şi ficţiune, dintre real şi ideal. Nu există o graniţă propriu-zisă între cele două dimensiuni, în afară de ideea noastră de dualitate.
 
Cu siguranţă Cristian Tănăselea este un nume de care vom mai auzi şi de care şcoala românească de pictură merită să fie mândră.




1 comentariu

  • Despre viata cu Ilinca
    Daniela Dumitru, 28.09.2013, 07:22

    Mi-a placut foarte mult acest eseu. E o viziune pe care o apreciez, despre lume si viata, luind ca pretext pictura.
    Cu cele mai bune urari autoarei.

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Ilinca Bernea


Alte articole

 Bestiar politic de Valeriu Mladin, Mihai Plămădeală
 O expoziţie de ilustraţie de carte - Patria Comună. Delibes ilustrat, Comunicat de presă
 Expoziţie ORAVITZAN, Comunicat de presă
 24 de ani în 24 de expresii ale Solitudinii. Expoziţie de fotografie Mirona Radu, George Păunescu
 După Moscova, Kolomna, Odesa, Torino şi Chişinău expoziţia de fotografie a Mironei Radu ajunge în sfârşit la Bucureşti, Comunicat de presă
 Alte articole


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer