Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Festivalul George Enescu, 2013

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Atunci cînd repetiţia e mama experienţei - Russian National Orchestra, Horia Andreescu şi Boris Berezovski la Enescu, 2013


Andrei Vornicu

septembrie 2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Sala Palatului, orele 10.00. Scena e plină de instrumentişti. La pupitru, maestrul Horia Andreescu. Sala e aproape goală. Cîţiva "tineri la repetiţii" asistă, timid, în spate, în expectativă, în timp ce angajaţi ai Sălii Palatului tranzitează culoarele. O cameră de filmat montată între două scaune, central, înregistrează preparativele. Cîţiva instrumentişti la alămuri ocupă una dintre intrările pentru artişti, cu portativele în faţă, şi îşi acordează instrumentele. Aproximativ 10.05: instrumentiştii de pe scenă şi-au finalizat încălzirea, sunt degajaţi, uşor adormiţi, dar în priză. Dirijorul ridică în cele din urmă bagheta şi repetiţia începe. Simfonia nr. 2 a lui Mahler porneşte în forţă şi sala încremeneşte. Telefoanele sunt silenţioase. Camera de filmat înregistrează, beculeţul de pe mîner e roşu-aprins. Andreescu vădeşte entuziasm şi exuberanţă. Dirijează o orchestră disciplinată, care se lasă ghidată şi teleghidată de bagheta sa. Viorile, violele, violoncelele, contrabasurile, tobele, harpele şi secţiunea de alămuri se contopesc într-o masă sonoră polifonică. Dirijorul dirijează, orchestra cîntă. Telefoanele tac. Camera captează pe bandă magnetică. Beculeţul aprins e roşu. În sală e frig, dar uit de frig. Treizeci de minute se scurg în muzică, Andreescu dă indicaţii din priviri, din gesturi, din baghetă, se traduce singur într-o indicaţie generală, parcă se diseminează în întreaga sală, iar sala îl ascultă. Opreşte în vreo două rînduri orchestra şi îi dă indicaţii lapidare, vioi, apoi se reia repetiţia. Uitasem că e repetiţie. Privesc cele două piane din extremităţile scenei şi încerc să ghicesc la care dintre ele va cînta Berezovski în cazul în care va fi prezent. Presimt că e vorba de cel din dreapta: Steinway & Sons.

Urmează o scurtă pauză, timp în care îşi fac apariţia şi soprana Anita Hartig şi mezzo-soprana Bernarda Fink. Unii instrumentişti părăsesc scena şi se retrag în sală, pe scaune, cu o cafea într-o mînă şi cu smartphone-ul în cealaltă. Par subit deconectaţi complet. Reîncep să simt frigul. Tot cu această ocazie constat că atmosfera de pe scenă s-a schimbat sensibil. Corul romînesc s-a strîns în spate şi aşteaptă semnul dirijorului. Un angajat vine pe scenă şi îl anunţă pe Andreescu că orchestra moscovită refuză să vorbească în engleză şi că ar fi bine să apeleze la traducătoare. Aceasta apare, schimbă cîteva cuvinte cu dirijorul şi se retrage într-una dintre culise. Din ambele răzbat rîsete, zgomote şi voci puternice. Dirijorul cere să se facă linişte şi, la un moment dat, aproape că reuşeşte. Încerc să îmi dau seama ce se petrece, cînd Andreescu cere să se cînte din culise un fragment la alămuri. La prima tentativă, ceva scapă. Andreescu cere politicos să se repete bucata. Se repetă. De data asta, dirijorul coboară de la pupitru şi intră în culisa din dreapta. Iese după cîteva momente, revine la pupitru, bucata se reia, după care scena se repetă de vreo trei ori. La un moment, dat prima violonistă, în urma unui schimb de replici cu primul violonist, e cuprinsă de o criză de rîs care îl contaminează pe interlocutor şi pe alt violonist din vecinătate. Dirijorul se remontează pe pupitru şi se reîncepe cumva bucata. Orchestra cîntă, apoi, în momentele solistice, artistele vocale. La început, pe rînd, apoi în duet. Simfonia lui Mahler are numeroase culminaţii explozive, triumfale, intercalate cu momente de respiro, în care masa sonoră se voalează, se rarefiază în acorduri subtile de viori şi violoncele, urmînd să fie fortificată subtil de contrabasuri şi acutizată de cornuri, trompete, clarinete şi oboiuri. Dirijorul întrerupe arareori orchestra pentru a transmite cîte o indicaţie succintă, pe un ton deopotrivă calm şi voios, mereu acelaşi, care îi trădează natura candidă, exuberantă, răbdătoare şi sociabilă. Dirijează cu mişcări energice, pe deplin angajate în actul artistic. Nu pare iritat nici de faptul că uneori, în răstimpurile de acalmie, cîte un instrumentist schimbă replici cu un coleg, apoi aceştia rîd înfundat şi zîmbesc. Se opreşte doar o dată pentru a atenţiona corul că "Acum cîntăm, nu vorbim.". Îşi reia apoi starea şi bagheta şi continuă repetiţia. Simfonia lui Mahler se încheie.
 
Se mai ia o scurtă pauză. Mă uit la ceas: 12:25. O parte dintre instrumentişti părăsesc scena. Angajaţi ai Sălii Palatului mută scaune, suporturi pentru portative, împing pupitrul dirijorului mai în faţă şi fac loc pentru pian. Deci vine Berezovski. Doi inşi solizi se îndreaptă spre pianul din dreapta, cel pe care îl anticipam. Steinway & Sons. Pianul care mi-a indus nenumărate transe via McCoy Tyner, Ahmad Jamal, Jaki Byard, Horowitz, Richter, Marc-André Hamelin, Ivo Pogorelić şi alţii. Boris Berezovski iese din culise şi se îndreaptă ferm spre pian. Îşi aşează partitura, întoarce o foaie şi face semn din umeri că e pregătit. E perfect detaşat şi pare a pluti cumva la cîţiva centrimetri de scaun şi de sol, deşi are o constituţie masivă. Mă mut cîteva scaune mai la stînga pentru a surprinde mai bine mîinile pianistului în timp ce va interpreta. Horia Andreescu dă startul. Concertul nr. 1 pentru pian şi orchestră în Mi bemol Major S.124 al lui Liszt începe. De data asta orchestra nu mai deraiază de la moment şi stare. E implicată şi concentrată. Pianistul cîntă eficient, corect, clar, emanînd din cutia de rezonanţă sunete curate, pure, cît se poate de precise, dar, totuşi, cumva aseptice, încremenite între coarde, de parcă ar fi fost degajate de ciocănele de gheaţă. Depistez după o vreme motivul: Berezovski termină un fragment şi, înainte să ridice degetul de pe ultima clapă, deja întoarce foaia din pian şi e pregătit pentru continuare. Pianistul cîntă cumva formal, fără să se consume prea mult; pesemne, îşi păstrează combustia veritabilă pentru concert. Îmi creează impresia că interpretează partitura din inerţie, ca exerciţiu, fără să investească prea mult efort, concentrare şi emoţie. Pînă şi acrobaţiile tehnice par diminuate, lăsînd să se înţeleagă că prestaţia e doar o schematizare a ceea ce ar putea fi şi va avea loc în aceeaşi seară.

Pe la ora 13.00, repetiţia se sfîrşeşte. Instrumentişii îşi strîng instrumentele şi se îndreaptă spre culise. Scena se goleşte treptat. Berezovski discută cu două persoane jovial şi relaxat. Îmi reîncolţeşte în minte o idee mai veche, mă decid, setez telefonul mobil pe camera foto, mă îndrept spre pianist în timp ce acesta tocmai se îndreaptă spre culise, îl întreb în engleză dacă vrea să facă o poză cu mine, iar acesta se întoarce, zîmbeşte larg şi îl apucă subit pe dirijor, care se afla lîngă el, întors cu spatele, îl răsuceşte ca pe un tirbuşon şi îl lipeşte de umărul lui, zîmbind teatral. Mă entuziasmez de ocazie, pivotez şi îl rog pe primul instrumentist să îmi facă o poză cu iluştrii muzicieni. Îi arăt butonul pe care trebuie să apese, mă întorc spre Berezovski şi Andreescu care... s-au evaporat. Instrumentistul îmi spune că s-au dus cu siguranţă în culise, mă îndrept acolo, intru într-un hol îngust ticsit cu oameni. Pianistul împarte autografe precipitat, parcă cu trei mîini, aştept să termine şi să îmi revendic ipostazierea în megapixeli, Berezovski semnează din mers un ultim caiet-program al Festivalului şi, înainte să pună punct, glisează în stînga, într-o încăpere mică, şi închide ferm uşa în urma sa. Rămîn cu ochii holbaţi la uşă, instrumentistul rămîne cu ochii holbaţi la telefonul din mînă, mi-l returnează uşor jenat, îi mulţumesc pentru disponibilitate şi o şterg din Sala Palatului amintindu-mi de o scenă asemănătoare, petrecută în urmă cu mai mulţi ani, cu un celebru actor romîn. Încerc să îmi dau seama dacă marele pianist rus s-a gîndit că îi cer acordul de a-i face o poză şi nu de a face o poză alături de el (engleza fiind uneori ambiguă), dar atitudinea mea nu prea lăsa loc de interpretări.
 
Repetiţia a fost stranie şi satisfăcătoare în acelaşi timp. Totuşi, eşecul fotografierii alături de Berezovski mi-a şters complet din minte ideea de a face măcar o poză cu pianul Steinway & Sons la care sper să cînt şi eu o dată, cînd oi învăţa.

Descarcă programul Festivalului Enescu, 2013 aici..



 Toate articolele despre Festivalul George Enescu, 2013


0 comentarii

Spacer Spacer