Se făcea că textul la care lucram deja de ceva timp şi pe care vreau să-l continui în ceva frumos, era o adaptare după... De ce fierbe copilul în mămăligă, de Aglaja Veteranyi.
Ăsta a fost primul hop.
Eu nu apucasem să văd montarea domnului Afrim, pentru că nu eram în peisajul urban şi asta îmi făcea inima să-mi bat[ cu zgomotul a două linguriţe care amestecă simultan într-o cană cu cafea. Asta şi faptul că momentul pe care îl lucrasem era tocmai din De ce fierbe.... Drept pentru care, înainte de a începe a trebuit, cu genul de curaj-care-te-ia-pe-dinainte-şi-te-duce, să specific că mi-am ales textul cu mult timp înainte de eveniment. Şi că o coincidenţă, rămâne o coincidenţă. Şi mă gândeam că dacă nu zâmbeşte nimeni, nu mi-o iert, îmi iau valiza de lemn cu care am venit şi mă întorc cu spatele să scâncesc, sau poate chiar mă întorc de unde am venit.
S-a zâmbit.
Şi dacă tot a zâmbit şi domnul Afrim... am adus şi doi fluturaşi mari în spaţiu, cei din holul TNB-ului. Uite-aşa. Nu pentru că îmi plac fluturaşii, nu pentru că îi colecţionez, nu pentru că îmi place să încurc, ci pentru că în drum spre teatru un fluturaş (mai mic) a intrat în acelaşi timp cu mine în magazin (la secundă) şi apoi a intrat în acelaşi timp cu mine în RATB (interesant). Am stat în picioare amândoi (glumesc). Nu, nu cred că era acelaşi. Dar s-a întâmplat şi mi-am zis că dacă e puţină magie la mijloc, să scot iepurele din pălărie.
După preselecţie, am aşteptat.
După ce-am aflat că sunt pe listă, am chiuit.
După ce-am aflat despre probă impusă...
După ce-am aflat despre probă impusă...
Ce să zic? Am dormit mai puţin, m-am trezit mai devreme, erau variante care se ciocneau cap în cap în capul meu în regim de dimineaţă-prânz-seară, m-am obişnuit uşor cu panica. Până m-am hotărât la prima variantă pe care am ales-o de fapt, au trecut două săptămâni. Frumoase. Ha-ha.
Şi am ajuns la mare. Pentru că ajunsesem şi la autocar. Eram destul de puţini, mă gândeam ce păcat, o să stăm cîte unul-cîte unul... cîte-unul... şi totodată ce bine, mi-a încăput şi mie valiza de lemn... Ştiam că urmează să stau în cameră cu Ruxandra Maniu şi o aşteptam. Ea era în spatele meu şi în îmbulzeala ad-hoc i-a scăpat trolerul din mâna, lângă mine: Oups. Scuze. A fost un oups-scuze... Cu mult umor. De atunci ştiam că o să ne înţelegem. Pe autocar mi-a dat una din cafelele ei. Şi ne-am înţeles şi mai bine.
Şi am ajuns la mare. Atunci am aflat că un resort e un RESORT. Aveam şi balansoar. Şi indicator: Spre mare. Şi atunci mi-am zis ca o să îmi placă să mă trezesc aici în fiecare dimineaţă. Şi chiar m-am trezit.
Prima zi
În prima zi mi-am dat seama că sunt la Gala Hop. Şi că e Altfel. Eu am ochii mici, dar îi făcusem mari de tot.
Juriul: Oana Pellea, Radu Macrinici, Ada Milea, Marius Manole, Ion Rizea. APLAUZE.
Începe, începe, începe... (câtă lume!)
Domnul Afrim spune lucruri frumoase despre generaţie şi eu îmi fac cruce cu limba. Mă gândesc la generaţia mea. Şi am încredere. Mare de tot.
Totul a funcţionat: scena în T, probele individuale, probele impuse.
S-a hohotit.
Prima zi a avut un start excelent.
Entuziasmul se dădea în balansoar.
A doua zi
A doua zi a avut loc întâlnirea cu domnul Vlaicu Golcea. Urma să facem parte dintr-un atelier care avea ca scop final prezentarea unui mini-spectacol dedicat Mariei Tanase: Hai iu-iu, nu Hi-you-you. Excelent.
Eu am cântat o melodie pe care credeam că pot să o cânt şi stând, şi în picioare. Degeaba, că aveam emoţii până în gât.
Când mi-am ales-o, eram perfect conştientă că toate melodiile pe care le-am tot ascultat îmi sunt peste mână. Dar voiam. Şi atunci m-am gândit că din două variante grele, cea mai bună variantă pentru mine, rămâne cea mai grea: Trei focuri.
Şi a urmat aşteptarea.
După aşteptare, a doua zi de gală. Am fost mai puţin acolo, pentru că eu eram în următoarea zi.
A fost una din zilele mele meditative. Puţine.
Atunci am început să am revelaţii cu şi despre meserie. Revelaţii pe care, bineînţeles, le-au avut alţii şi ţi se relevă şi ţie într-o zi, în cel mai neaşteptat moment, ca şi cum nu le-ai fi auzit, nu le-ai fi ştiut. Dacă nu ai din când în când revelaţia unui lucru ştiut, poate că nu îl ştii, de fapt. Altă revelaţie.
Ei, atunci am înţeles eu că în meseria asta, trebuie să ai stomac. Cuvintele astea s-au aliniat atât de profetic în capul meu că am şi râs puţin în gând. Aşa e. Şi trebuie să ai stomac... să nu te leşine primul atac de îndoială.
Aflu că am repetiţii cu domnul Vlaicu Golcea. Şi e aşa de bine, ca mă îndoiesc. Intru în sală, cant cu scuze, şi în câteva minute, meşterind butoane, domnul Golcea a făcut un song. Care nu îmi mai iese din cap.
În seara aceea am aflat că panica este doar pe jumătate creativă. Da.
Nu am putut să dorm.
A treia zi
Repetiţii. Tata era în sală. Cu el acolo, am descărcat în repetiţii tot ce adunasem în zilele care au trecut şi ce urma să prezint.
Am plecat din repetiţii zâmbind.
Când a venit momentul propriu-zis, panica mea pe jumătate creativă m-a panicat de la jumătate în sus. La jumătatea momentului, nu mai înţelegeam de ce e linişte. A urmat şi Liza Minelli, starul pe care mi l-am ales pentru proba impusă. Bine că sunt actriţă, cântăreaţă nu mă fac, tot înainte.
Nu mai ştiu nimic din ce s-a întâmplat în ziua aia.
A patra zi
Şi ultima.
În ultima zi m-am simţit onorată să fiu la Gala Hop 2013.
Era în aer ceva de despărţire şi ceva nobil.
A urmat show-ul Mariei Tănase, alături de doamna Maia Morgenstern, Dorina Chiriac şi Ada Milea. Cu care am vorbit pentru prima oară de la nivelul ochilor mei. Cu emoţii, deci e posibil să fi zis numai tâmpenii.
Şi pe care le-am îmbrăţişat!
Una peste alta, zilele au trecut la mare fără să ajung să prind din mare decât răsăritul. Şi nu îmi pare rău. Mă bucur şi mulţumesc din suflet pentru şansa de a fi hop-şi-eu alături de oameni mari şi frumoşi. Pe care îi îmbrăţişez.