Nu e nevoie de multă recuzită şi decor: doi muzicieni îmbrăcaţi în frac, sobri, dar exuberanţi, o pianină, un paravan în spate şi mult elan. Cei doi pianişti, instalaţi pe scaune, încep recitalul cu Simfonia a 5-a a lui Beethoven, Emilian Mârnea ocupînd jumătatea gravă a pianului, iar Petre Ancuţa, pe cea acută. Duetul celor doi merge brici, artiştii se completează admirabil, îşi transmit reciproc direcţii, impulsuri şi încurajări, îşi continuă unul celuilalt gamele cînd... se instalează o mică rîcă, o dispută egocentrică pentru prioritate, supremaţie şi vizibilitate. Unul dintre ei forţează nota / notele şi invadează clapele colegului de recital. Acesta ripostează, iar Simfonia lui Beethoven devine rapid un duel din care doar pianul pare să scape cu viaţă. Se trece la următoarea piesă, apele par calmate, însă sîmburele discordiei e fertil şi rezistent: pianiştii reintră rapid în competiţie şi îşi dispută supremaţia pe suprafaţa celor 88 de clape alb-negre, stîrnind arpegii din cutia de rezonanţă şi hohote de rîs din sală. Ceea ce iniţial pare a fi o încleştare amicală, temperată destul de rapid de oponenţii înşişi, se transformă într-o bătălie pe clape şi pe moarte: pianiştii schimbă abrupt registrele şi încep să se dueleze pe varii genuri, traversînd piese celebre semnate Abba (Mamma Mia!), MC Hammer (U Can't Touch This), Queen, balade, repertoriu de muzică clasică şi jazz. Bineînţeles că situaţia degenerează: ambii instrumentişti manifestă tendinţe criminale faţă de oponent, dar se rezumă pînă la urmă să se lichideze reciproc tot în cheie muzicală.
Actorii fac o demonstraţie excelentă de camaraderie, chimie reciprocă şi talent instrumental. Melodiile interpretate nu sunt doar bravură şi suport sonor pentru spectacol, ci bucăţi interpretate remarcabil, în special în condiţiile în care perimetrul disputat este restrîns, iar actorii recurg frecvent la contorsionisme care mai de care mai hazoase şi imposibile, ajungînd să cînte din picioare, printre membrele celuilalt coleg, din spatele pianinei sau înconjurînd pe rînd pianul, cîntînd din mers şi avansînd melodic prin repoziţionarea unul în locul celuilalt fără a întrerupe piesa o secundă. Nu există mult joc actoricesc în cadrul spectacolului fiindcă miza este alta. "Actoria" vizează preponderent contrastul corporal între ceea ce vor să exprime muzicienii ca alură şi statut şi acţiunile în care se angajează, care compromit în mod parodic imaginea afişată. În acest sens, nici nu sunt rostite mai mult de trei-patru replici succinte. Probabil, cea mai savuroasă scenă este cea în care Petre Ancuţa "miroase" o domnişoară din primul rînd şi îşi pune la bătaie abilităţile de trubadur. Dotat cu un kazoo, începe să îi cînte irezistibil. Rivalul său îşi pune la bătaie propriul kazoo. Celălalt ripostează cu un clarinet. Oponentul continuă cu o drîmbă. Ancuţa se ambalează şi scoate la iveală o vioară cu care speră să dea lovitura de graţie. În replică, apare un acordeon. Vioara şi acordeonul se întrec în sensibilitate, virtuozitate şi nivel de decibeli. Deşi pare un moment propice pentru o harpă sau o orgă, cei doi continuă duelul în paşi de step. Remiză. Se întorc la pian, unde continuă pe muzică uşoară, vocal-instrumentală. Se folosesc de refrene pentru a-şi pasa contre şi upercuturi. Cum meciul muzical n-are sorţi de izbîndă, se trece la spade. De aici încolo, vizionaţi cu ochii şi urechile voastre.
Spectacolul e debarasat de orice fel de artificii scenografice şi de ligthing-design. Accentul şi reflectoarele cad pe cei doi artişti muzical-dramatici care interacţionează simultan cu instrumentele, cu celălalt şi cu publicul. Deşi nu se vrea neapărat un spectacol interactiv, contactul cu publicul se menţine prin vivacitatea şi directeţea interpretărilor şi a gesturilor. Cei doi se adresează în mod vizibil unui public pe care încearcă să îl delecteze, dar totodată nu îşi pot abţine accesele de egocentrism şi de competitivitate. Deşi un spectacol afin la nivel tematic şi structural s-a mai realizat (Ludwig, Nicolo & Jo, cu Radu Gheorghe, Mihai Bisericanu şi Georgeta Ciocârlan), perspectiva de faţă este inedită fiindcă interacţiunea dintre cei doi artişti este mai strînsă, iar posibilităţile conflictuale sunt mai amplu extrapolate. Marele avantaj al spectacolului este că se pretează la improvizaţii, inspiraţii de moment şi spontaneitate. Sunt sigur că, pe măsură ce se va roda, Variaţiuni la invenţiuni îşi va găsi resurse şi resorturi noi, se va finisa şi va căpăta siguranţă. În momentul de faţă, spectacolul este bun, de efect şi antrenant, însă e nevoie de ceva finisaj, de o mai bună dispunere în scenă şi, eventual, de o explorare mai amănunţită a anumitor fragmente. N-ar suna deloc rău măcar o melodie cunoscută, intepretată şi construită în tandem şi deplin consens din partea amînduror artişti, pentru a fi apoi derapată de unul dintre aceştia, în răspăr, într-o direcţie diametral opusă. Ca şi cînd ai începe un Liszt, ai continua cu Pink Floyd şi ai finaliza cu Michael Jackson.
Pînă atunci, Emilian Mârnea şi Petre Ancuţa au pus bazele unui spectacol plin de potenţial, care îşi merită locul în selecţia unui festival de teatru independent. Bucharest Fringe continuă!
(foto: Vlad Catană)