În pauza de filmare (sau de repetiţie), intră în scenă filozoful. Omul care ştie de unde vine (cinema-ul) şi se întreabă încotro merge (cinema-ul). Un profesionist cu solide cunoştinţe teoretice, stăpân pe meseria lui, conştient de limitele sale şi ale profesiei, vizitat, când şi când, de curiozităţi legate de viitor. Vor mai exista filme? Cum vor arăta ele? Ce fel de oameni le vor face?
Actriţa îi stă alături, îl ascultă, îl întreabă, îl contrazice, uneori, îl aprobă, cel mai adesea. Cei doi se retrag în dormitor, dincolo de a cărui uşă întredeschisă le auzim gemetele. Femeie şi bărbat. femeie şi Bărbatul.
Dejun în oraş şi un dialog despre moduri de a găti şi feluri de a mânca. De fapt, despre moduri de a face filme şi feluri de a privi filmele.
Până la acest punct, proaspătul film al lui Corneliu Porumboiu, Când se lasă seara peste Bucureşti sau Metabolism e un cât se poate de accesibil curs despre cinema. Mai exact, despre noul cinema românesc. Cine vrea să afle ideile principale, raţiunea din spatele, mijloacele din miezul celui mai semnificativ curent cultural românesc din epoca postbelică e servit cu asupra măsură.
Dar Alina are păr negru şi lung. "Frumos rău". După fiecare duş, părul trebuie uscat. Cu feonul. 10 minute. La repetiţii, regizorul insistă asupra duratei. Atât cât durează în realitate, atât trebuie să dureze şi la filmare. "Camera o să pornească mai târziu, dar tu trebuie să faci 10 minute asta, ca să intri în stare." Şi Alina repetă conştiincioasă paşii de urmat.
Atent, deşi puţin plictisit (poate chiar iritat, Alina n-a citit cum trebuie scenariul), regizorul o priveşte. Nici un detaliu nu îi scăpa. Orice urmă de artificial, orice briză de clişeu se cuvin înlăturate cu fermitate.
De fapt, din acel moment, de la intrarea în scenă a părului negru, lung, frumos şi rău, regizorul încetează să mai privească şi iese din cadru. În locul lui rămâne, undeva în plan secund, Paul. În acelaşi timp, actriţa de rol secundar acaparează pânza filmului din film. Aparent, rolul ei a crescut brusc în importanţă. De înţeles, având în vedere că regizorul tocmai s-a îndrăgostit lulea de ea. În esenţă, însă, ea tocmai a schimbat rolurile. Sau, mă rog, acum observăm noi, spectatorii, că ea a schimbat rolurile, căci ea a făcut asta de la bun început şi va face până la finalul peliculei.
Pendulează mereu între ipostaza de elevă conştiincioasă, cu aer provincial şi vorbire molcom-aşezată şi cea de femeie calculată, rece şi precisă, perfect conştientă de fiecare pas pe care trebuie să îl bifeze pe lungul drum al carierei de actriţă. O profesionistă cu solide cunoştinţe din viaţă, stăpână pe meseria ei, conştientă de limitele sale şi ale profesiei.
Vizitată oare de curiozităţi în ce priveşte viitorul? Cel mai probabil, nu, cu excepţia, poate, a momentului când îl întreabă dacă s-a mai culcat şi cu alte actriţe din filmele lui şi ce s-a întâmplat în acele cazuri. Atunci, pentru o clipă, speră. Speră că viitorul ar putea arată şi altfel decât ghicim că şi l-a tot imaginat până în clipa aceea. Răspunsul lui, banal, ezitant şi, cel mai probabil, mincinos, i-a spulberat repede, însă, speranţa. Prin urmare, l-a asigurat că el nu e primul regizor cu care s-a culcat şi a plecat.
Pe ecran apare B-88-VAD. Paul dispare, regizorul revine în prim-plan. Ne trânteşte dosul ecranului în nas şi priveşte materialul filmat. Vede ce e de văzut şi decide trimiterea în plan secund a rolului Alinei. E, însă, prea târziu.
Alina l-a cunoscut deja, prin intermediul lui, pe Laurenţiu (Alexandru Papadopol), şi el regizor, care a invitat-o la un casting pentru viitorul lui film. O treaptă în sus în carieră. Totul se întâmplă de-a lungul antologicei secvenţe a cinei în restaurant. Cea plină de referinţe, adesea mustitoare de ironie şi auto-deriziune. Trei exemple:
Referinţă ego-istă
Ce va admite, la limită limitei, un regizor bun despre un alt regizor bun cu care se află în acerbă competiţie? Cel mult că scrie scenarii foarte bune. Scenariul, adică acel ingredient esenţial al unui film bun. Esenţial, dar nu primordial. Primordială rămâne regia!
Referinţă mondenă
Cine ar putea fi Laurenţiu? Adversarul lui Paul, eroul filmului lui Porumboiu, desigur. Dar şi soţul / partenerul Doiniţei. Doiniţa, pe care Paul o salută cu stridentă exuberantă pentru a rupe vraja ce se înfiripa sub ochii şi inima lui între Alina şi Laurenţiu. Doiniţa, soţie / parteneră faimoasă de regizor român, cum ar fi, de pildă, Anca Puiu :).
Referinţă cinematografică
Prin tonul artificial (zgomot de fundal zero, decor de teatru prăfuit), jocul controlat, acoperind un sine mereu ofensiv şi gâlgâind de sentimente viscerale, al lui Dumitrache, jocul controlat, acoperind un sine mereu defensiv şi perfect raţional, al lui Avrămuţ, secvenţa cinei, ca şi cea a prânzului, amintesc de fragmentul final al Secvenţelor lui Tatos. În ambele pelicule, subiectul principal e cinema-ul.
La câteva ore după vizionare, încă mai credeam despre Când se lasă seara peste Bucureşti sau Metabolism că e, în primul rând, un love story fără happy-end între un bărbat prea pasionat de sine şi de meserie, brusc trezit la viaţă, şi o femeie hiper-realistă, dispusă, pentru o clipă, să admită că există oameni lângă ale căror vise merită să trăieşti. Probabil că involuntar Porumboiu a scris o poveste de dragoste în stilul Stelei fără nume a lui Sebastian. O tânără frumoasă şi rece, Mona, tulburând lumea mică şi plină de pasiuni a unui profesor de astronomie, Miroiu, dintr-un târg de provincie. Miroiu visa la oamenii altfel de pe alte planete, Paul la filmele altfel din alte timpuri, Miroiu o învăţa pe Mona cum să privească cerul, Paul o învaţă pe Alina cum să privească filmele, Miroiu vorbeşte de Copernic, necunoscut Monei, Paul vorbeşte de Antonioni, necunoscut Alinei. Şi încă alte asemănări.
Dar, nu. Când se lasă seara peste Bucureşti sau Metabolism este, în primul rând, despre cinema. Despre pericolul ce îi pândeşte chiar şi pe profesioniştii privirii de a-şi pierde prospeţimea văzului. De a confunda planul şi personajele principale cu cele secundare, de a decupa greşit, de a pierde esenţialul şi de a privilegia derizoriul. Şi asemenea lor, a oamenilor care trăiesc din imagine, şi noi, ceilalţi, suntem supuşi aceloraşi păcate.
Cu inteligenţă şi ingeniozitate, Porumboiu a făcut un film în care un artist obsedat de realism are nevoie de un episod poetic în viaţa sa pentru a înţelege că ceea credea a fi realism şi poate chiar fusese cândva avea nevoie de o grabnică re-calibrare. Poezia ca vehicul de la realism spre realism.
Cândva pe drumul căutării adevărului-adevărat, regizorul Paul a încetat să mai fie atent la oameni. Alina i-a gâdilat, iniţial, toate complexele de superioritate, pentru a-i invada, apoi, încet, dar sigur, viaţă personală şi profesia. A fost nevoie ca Paul să se închidă singur în cameră cu proiectorul şi ecranul pentru a înţelege dimensiunile dezastrului.
Dacă eram într-un film american, Paul alerga în braţele Alinei şi cei doi trăiau fericiţi ever after. Dar nu suntem într-un film american. Alina e doar un mijloc prin care Paul îşi recapătă vederea. Un instrument cu o utilitate precisă şi limitată. O furculiţă cu care mănânci şi-atât.