Personal, nu îl pot vedea pe Eminem mai mult de un minut, aşa că filmul lui Curtis Hanson (cine ar fi spus că autorul lui L.A. Confidential ...?) m-a pus la încercare. Ce mă deranjează la Eminem nu e genul de muzică pe care îl practică (n-am nimic cu hip-hopul, chiar dacă nu îl ascult), ci aerele pe care şi le dă, alura semitristă, semiîncrîncenată la care nu renunţă nici cînd ia vreun premiu MTV şi cînd, cum spun nişte prieteni, se urcă pe scenă cu un aşa sictir de parcă ar spune: "Mai scutiţi-mă, iar mă premiaţi?" Cred că Eminem joacă de fapt tot timpul, şi toată aura lui de rebel, de om-trecut-prin-viaţă-care-nu-a-uitat-de-unde-a-plecat, mi se pare măruntă şi ridicolă. Cred că Eminem este un produs şi că, dacă nu era el în vîrf, ar fi fost altul (eventual tot alb) în locul lui.
Însă filmul are, cum spuneam, părţi amuzante, şi acestea vin în mare măsură din structura lui, extrem de clară pentru un film american, structură din care nu lipseşte confruntarea finală, care nu e nici o bătaie, nici o urmărire cu maşini, ci o întrecere de rime. "Vrei în săbii ninja să ne tăiem ori în rime să ne bătem (sic)?"
Graţie traducerii româneşti (Matei Puticiu cred că a avut zile grele) care încearcă să împace şi capra, şi varza, adică să păstreze rima fără să traducă mot-à-mot (ceea ce ar fi însemnat ca viza de exploatare să fie obţinută cu mare dificultate), graţie acestei traduceri, aşadar, aceste olimpiade hip-hop îşi păstrează şi pentru spectatorul român o bună doză de savoare. Apropo de traducere, în Euro Mix / L’auberge espagnole e o poantă faină cu o englezoaică stupefiată cînd la telefon o aude pe mama colegului ei francez întrebîndu-o dacă fiul a plecat la "fac" şi care pe urmă, după ce se lămureşte ce şi cum, spune "I’m going to fac".
Ar fi trebuit alt scenarist, alt regizor şi alt actor pentru a crea acest film în care energiile se descarcă prin cuvînt. S-a spus că Eminem este o mare surpriză, că nu e rău deloc. Probabil au spus-o cei care aveau o foarte proastă părere despre el. Dar Eminem e egal cu sine. Are aceeaşi privire golită de orice cînd trebuie să joace o anume stare sufletească. Cînd e gînditor se uită în gol, semitrist, semiîncrîncenat, cînd e furios - la fel. Cam aceeaşi privire, cu make-up-ul de rigoare, am mai văzut-o la Madonna, care are la fel pauze de joc, şi uneori am văzut-o, îmi pare rău să o spun, la Keanu Reeves. Asta ca să cităm iconuri contemporane.
8 mile este filmul lui Eminem, cu Eminem, despre Eminem (nu te poţi abţine să nu ţi-l imaginezi ca pe John Malkovich, citat în Adaptation / Hoţul de orhidee că dă indicaţii de regie la filmările pentru Being John Malkovich, în locul regizorului Spike Jonze). E aproape imposibil să nu-ţi spui, de pildă, cînd Eminem, pardon, Jimmy Smith Jr., mănîncă bătaie sub ochii îngroziţi ai surioarei lui, că de un asemenea eveniment a avut parte şi Eminem la viaţa lui. Dacă nu e aşa, oricum e un ieftin truc dramaturgic. În concluzie, Eminem nu prea poate să te convingă că e doar un tinerel Smith acolo, un anonim care îşi face loc cu coatele spre lumină. Prea multe locuri comune. Singura plăcere reală a filmului este Kim Basinger în rolul mamei eroului, o prăpădită care se ţine cu un fost coleg al fiului. Din nou, Curtis Hanson, după ce i-a dat rolul de "Oscar" din L.A. Confidential, i-a oferit un alt rol bun acestei actriţe scumpe la vedere.