Aşa că lăsăm deoparte umbrele şi ne fixăm pe râs. Pe zâmbete, stare de bine, divertisment legitim sub cupola artei (şi subliniez nuanţa), fiindcă exact asta îşi propune să genereze acest festival de film, pe nume Comedy Cluj. A început în 11 octombrie 2013 şi va ţine până în 20 (deci 10 zile, cu aproape 140 de filme, din aproape 40 de ţări, majoritatea fiind în premieră), deci n-ai cum să nu vezi măcar unul. Bine, aş recomanda unul pe zi, ca să poţi cunoaşte umorul în cât mai multe forme cinematografice. Până la urmă, despre cunoaştere e vorba, despre cizelare a gustului şi despre întâlnirea cu poveşti bine spuse. Cam aici ar fi miza, chiar dacă ceea ce se înţelege de obicei din toată povestea asta cu festivalurile (indiferent de genul lor) e un fel de "oau, filme în fiecare zi? Poate prindem o comedie!"
Prima seară, covor roşu. Lume, siluete energice, look-uri cu atitudine, cu chef de vorbă şi de cinema, ceea ce, în Cluj, înseamnă întotdeauna chef de analiză şi disecţie intelectuală. Nu mai e un secret pentru nimeni că cele mai agere publicuri de film în Cluj le găseşti, aşa că dacă eşti organizator de Comedy Cluj şi ştii cât de sensibilă / riscantă / grea e comedia, ca gen, pun pariu că ai insomnii. În sfârşit, prima zi a început şi s-a încheiat bine, pentru că a avut loc proiecţia filmului Enough Said, care a confirmat scopul etern al festivalului: râsul. Şi încă râsul de calitate.
Enough Said (r. Nicole Holofcener, SUA, 2013). După primele secunde, în care am văzut un generic dulceag pe acorduri de pian, eram sigur c-o să văd un romance duios gen "Acasă". Dacă nu mai rău, pentru că urmau să intre în acest cadru molatic energica Julia Louis-Dreifuss (da, Elaine din Seinfeld) şi durul James Gandolfini (da, şeful mafiei din The Sopranos). Deci un fel de "nucă în perete". Din fericire, m-am înşelat ca de obicei la începutul proiecţiei: Enough Said e foarte departe de a fi molatic iar energica Julia şi durul Gandolfini compun o poveste de dragoste care contrazice aşteptările de film ratat şi, deci, de telenovelă de succes.
Povestea e îngrijorător de comună, cel puţin la început. Doi adulţi divorţaţi, trecuţi binişor de 40 de ani, încep o relaţie. Lucrurile sunt previzibile, cei doi au vieţi identice (fiice cam de aceeaşi vârstă, tabieturi de om single pe care cu greu îl mai scoţi din bârlog), dar intervine aici mâna de-a dreptul cerească a scenaristei Nicole Holofcener. Accentul cade strict pe amănuntele aparent neînsemnate şi accidentale, din dialogurile celor doi, dar care duc la esenţa relaţiei. Iar esenţa e maturitatea lor, comportamentul aşezat, subtil, fără naivităţi, care crede în entuziasm la fel cum crede în depresie, care preferă să spună lucrurilor pe nume chiar dacă e vorba de o furculiţă murdară care n-ar trebui să fie pe masă. Este o dezbrăcare de artificii şi o confruntare frontală de identităţi, care generează mult umor de situaţie, în genul celor mai rafinate sitcom-uri americane. Se râde, dar nu în hohote şi se plânge, dar nu cu suspine, fiindcă este o poveste scrisă fără efecte de dragul efectelor şi care nu pierde timpul cu derapaje de romanţă.
Vorbim, deci, despre încă un film în care totul stă în text, în nuanţele de replică naturalistă care exprimă nu tipologii fixe de personaje, ci personaje vii, cu plusuri şi minusuri, cu reacţii opuse dar credibile. Regretatul Gandolfini (acesta fiind ultimul lui film) joacă, aici, rolul unui "urs" blând, timid dar ferm, cu zâmbet şarmant, în contact cu care Julia Dreifuss e un amestec de îndrăzneală, teamă şi curiozitate tipic feminină de a afla totul despre partener. Toni Collette, în schimb, face un rol episodic care n-o prea răsplăteşte; e britanică, dar nu-i iese accentul deloc iar rolul e aproape dispensabil în poveste. Păcat. Una peste alta, filmul e un categoric must-see pentru felul în care oferă umor şi pentru optimismul nesiropos pe care îl respiră în special prin titlu (având în vedere că enough said se aude exact ca enough sad...).