Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Vest-Est

Spectacolul Outsiderilor Anonimi - Vest-Est


Andrei Vornicu

Yorick, octombrie 2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
De mai bine de un an, se joacă în diverse spaţii bucureştene spectacolul Vest-Est, în regia tânărului actor Danni Ionescu. Nu s-a vorbit mai deloc despre el şi n-a căpătat nici o minimă notorietate, deşi motivele îmi scapă complet. Spectacolului nu-i lipseşte nimic pentru a constitui o experienţă notabilă şi nu îi lipseşte mai nimic pentru a fi jucat, cu unele ajustări, la orice festival de teatru independent (sau nu) din ţară.

Vest-Est e produs de T.I.P. - Teatrul Independenţilor Profesionişti, companie fondată în 2011 de actorul şi regizorul Alexandru Nagy, cel care, ani buni, a condus compania independentă pentru amatori Arca lui Noe. Până în prezent, T.I.P. a produs spectacolele Proştii sub clar de lună, Omul pubelă, www.nonstop.ro, Tabloul, Buzunarul cu pâine, excelentul Human Trashcan şi The Body of a Woman as a Battlefield in the Bosnian War. Dacă celelalte au fost regizate de Alexandru Nagy (care a şi jucat în unele dintre ele), Vest-Est e conceput în întregime de Danni Ionescu, care a abordat cu această ocazie zona teatrală, aflată în plină expansiune, a docu-dramei. Spectacolul înregistrează şi ipostaziază traseele a şapte personaje aflate în derivă, cu probleme uman-generale, dar contextual româneşti. Danni Ionescu a preluat informaţii de pe blog-uri, forum-uri şi din interviuri luate personal. Rezultatul e o suită de şapte monologuri autonome, legate la nivel conceptual printr-o apariţie expozitivă şi una finală - Poetul / Purificatorul - care plasează destinele eroilor într-un fatum care cumva atenuează circumstanţele acestora.

Spectacolul e deschis de Poet (Ştefan Pavel), o prezenţă lilială, îmbrăcată în costum alb, personaj deopotrivă serios şi senin, care recită din Vasile Voiculescu, prefigurând ceea ce va urma şi disculpând în acelaşi timp evenimentele relatate. Cu alte cuvinte, destinul uman e presărat cu prăbuşiri şi regrete, dar vizează transcendenţa şi orice sacrificiu se dovedeşte util. După ce infuzează un aer de serenitate cadrului, Poetul dispare şi lasă muritorii vulnerabili să îşi desfacă, în condiţii aseptice,  bandajele.


"E ca orgasmul la porc, care durează peste trezeci de minute. Înmulţeşte-l cu o sută."
Pe scenă apare Marin (Daniel Drăgan), dependent de heroină de opt ani, cu un aspect de distrus, îmbrăcat cu haine "bune", dar care manifestă starea de degradare a posesorului, îşi freacă antebraţele febril şi inconştient, de parcă le-ar verifica de ace, şi ne anunţă că e în belea. Îl pândeşte sevrajul, vrea o doză, n-are bani, şi-a vândut de-a lungul timpului cam tot din casă ca să-şi umple venele, e izolat, ar vrea să plece din ţară şi să uite de ac, dar e convins că după o lună-două, reapar anturajele nasoale, iar bricheta va reîncepe să încălzească linguriţa. Povestea e consumată de mult, iar concluzia explicită e inexistentă. Miza fragmentului e să o exprime cât mai plastic, în termenii unei mărturii luate înainte de a călca pe eşafod, atât ca semnal de alarmă, cât şi ca semn de întrebare. Merită sau nu? E vorba de o decizie, de voinţă proprie, de intenţie. Dacă vrei, de ce? Dacă eşti silit, nu poţi altfel? Daniel Drăgan îşi expune personajul în toată slăbiciunea şi onestitatea sa. Gesturile nu sunt calculate, sunt direct izvorâte din motivaţiile momentului. A convins după primele cinci minute că simte ce vorbeşte. La final, când a ţintit vena cu acul seringii, a risipit vizual şi ultimul dubiu.


"Ştiţi cum i se spune fiului unui cuplu gay? Băiat de băiat."
Următorul caz e cel al lui Sofian (Mihnea Nicolau), un tânăr homosexual declarat, care îşi prezintă discursul defensiv în manieră specifică: s-a născut astfel / altfel, a fost inseminat de divinitate cu germenii homosexualităţii, nu mai poate da înapoi, nu vede diferenţe de conţinut între orientările sexuale, îşi vrea drepturile etc. Discursul lui, la fel ca al narcomanului, e o pledoarie pentru acceptare şi toleranţă. Cei doi îşi spun poveştile şi aşteaptă asentimentul asistenţei. Nu vor compătimire, ci înţelegere, eventual aprobare. Mihnea Nicolau a găsit vocea personajului său şi îl susţine cu directeţe, entuziasm inhibat şi siguranţa celui care intuieşte printre spectatori măcar un complice activ, care e parte mutuală a universului său.


"Dacă e ceva în care mă încred, e simţul văzului meu."
Ştefan Pavel e un OZN-ist care locuieşte într-un bloc de lângă Sala Palatului, are cameră foto (nu foarte performantă), iPod, acuitate vizuală şi răbdare. Se uită des pe cer şi, uneori, vede lucruri. De data asta, în preajma miezului nopţii, a văzut un obiect luminos care, la un moment dat, s-a mişcat în V. Ufologul diletant enumeră, conform unui grafic desenat cu markerul, posibilităţile: stea, avion, elicopter, cometă, asteroid, lampion chinezesc. În urma unei demonstraţii laborioase, cu efecte comice irezistibile, ajunge la concluzia că misterioasa apariţie nu poate fi decât un OZN. Aşteaptă contraargumente, la fel de înfipt ca până atunci. Dacă celelalte personaje ale spectacolului se află în situaţii existenţiale şi mentale critice sau incomode, acesta este singurul care e ilar prin excelenţă, inofensiv şi simpatic. Ştefan Pavel joacă în registru personal, intimist, creând o complicitate cu spectatorii. Pavel nu e un actor expansiv, ci sublimă mesaje şi emoţii pe care le degajă cu zgârcenie, gradual, dar eficient. Performanţa i-a adus şi aprecierea juriului Serilor Teatrului Studenţesc, 2013, care i-a acordat Premiul Special.


"E bine şi sigur pentru mine să văd cu cel de-al treilea ochi."
George Piştereanu schimbă ipostaza de loverboy cu cea de aspirant la stadiul zen. Se află în intense căutări personale şi, în special, al celui de-al treilea ochi, pe care e convins că îl posedă, dar întâmpină dificultăţi cu accesarea lui. Cel de-al treilea ochi se lasă convins cu greu, trebuie invocat, provocat, persuadat, e nevoie de antrenament sau de LSD, pe căi naturale se pot obţine rezultate certe printr-un procedeu destul de laborios care implică o piatră de quartz, mâini contorsionate în poziţii imposibile, multă concentrare şi răbdare. Piştereanu e îmbrăcat într-o haină lungă, albă, cu decolteu, amintind de vestimentaţia unui călugăr budist şi de o cămaşă tradiţională românească lipsită de cusături decorative. Personajul are tălpile goale, o atitudine de extaz în expectativă, străbătut de un fior de încordare. E atâta de fixat pe tentativa de zen-ificare, încât monologul său se transformă aproape într-un solilocviu. Ceea ce nu dăunează. Afirmaţiile sale sunt frecvent ridicole, însă decepţia nu apare decât la final, când optează totuşi pentru LSD.

 
"E OK să vorbesc de schizofrenie?"
Filip e producător muzical şi n-a dormit de 66 de ore. A intrat într-o criză psihotică post-amfetamine şi se află sub un tratament medicamentos compus din vreo 15 tipuri de substanţe, pe lângă care abuzul anterior pare antrenament de încălzire. Danni Ionescu compune un personaj exploziv, logoreic, a cărui hiperactivitate corporală se combină în cadenţă perfectă cu debitul verbal ultra-rapid. Momentul e unul dintre cele mai bune şi mai solicitante din întregul spectacol fiindcă Ionescu reuşeşte să ferească personajul de exhibiţionism gratuit şi îl învesteşte cu abilitatea de a întreţine un dialog viu cu publicul (prin reacţiile pe care le provoacă), deşi nu vorbeşte decât el. De la halucinaţii paranoide privind conspiraţii împotriva lui, urmăriri, Britney Spears-cea-vindicativ-malefică şi acoliţii, şi digresiuni de neînţeles, personajul e într-un continuu fear and loathing in his own mind.


"Mă stresau apariţia părului şi... erecţiile."
Următorul pe scenă e transsexualul Victor, din care Gabriel Chirilă face un rol extraordinar. Victor e un basarabean născut la sat care a fost nevoit să învingă propriile impulsuri contrare, aversiunea generală, prejudecăţile comune şi să obţină o schimbare de sex ("corecţie", după cum o denumeşte acesta). Chirilă face un rol aproape static fiindcă personajul său e cocoţat pe tocuri, efeminat până la camuflare-n sexul feminin, şi povesteşte cu candoare, împăcare şi satisfacţie reuşita de a deveni ceea ce îl împiedica, printr-o eroare naturală, trupul. Foarte multă atenţie e centrată pe detalii, mimică, alură, poziţie corporală, accent (foarte reuşit!) şi ton. Actorul reuşeşte să absoarbă complet acest "travaliu" în naturaleţe pură şi să susţină un rol incomod, care suscită frecvent reacţii deplasate din partea unor spectatori dedaţi mai mult la râs şi miştocăreală.
 

"Eu sunt fiul lui Carol al II-lea. Dacă mă tai, îmi curge sânge albastru."
Vlad Drăgulin îl interpretează pe Bolintin, un nebun în cămaşă de forţă, ale cărui manifestări nu diferă semnificativ de cele ale psihoticului precedent. Gama de elucubraţii pe minut pe care le emite (ridicând frecvent tonul, manifestându-se turbulent şi furibund) afectează la un moment dat până şi logica celui mai lucid spectator. Deşi multe dintre "maxime" sunt aparent comice, acestea par venite din universul unui om instalat de mult timp în alte dimensiuni şi inhibă orice potenţial hohot de râs. Drăgulin e foarte credibil în rol şi nu face concesii la cele mai sălbatice manifestări pentru a-şi aduce personajul la o suprafaţă care altfel ar rămâne captivă între pereţii capitonaţi.


Înscenările nebuniei obişnuite au nevoie de un taumaturg care să le epureze şi să le readucă la normalitate. La normalitatea noastră sau la cea ideală, pe care o nutresc cei declasaţi, cei care încă îşi aud vocea pierdută în vacarmul opozanţilor şi a ideologiilor sociale opresive. Poetul îşi lasă arta să decanteze energiile şi instigă, cu calm, la acceptare.

Spectacolul are un potenţial remarcabil, atât la nivel de partituri actoriceşti, cât şi de interpretare. Ar necesita însă un context scenic mai ofertant care să îi ofere condiţii tehnice şi scenografice pentru a-i fi scoase în evidenţă calităţile indiscutabile, depăşind astfel neajunsurile lipsei de buget şi aparenţa de rudimentar. Important e că, până atunci, Vest-Est e un spectacol, nu doar o reprezentaţie reluată, care pune în valoare un grup de forţe şi talente care şi-a făcut din scenă un cămin în travesti.      

Vest-Est
Regie: Danni Ionescu
Producător: Alexandru Nagy
Scenografie: Ana-Alexandra Vasu-Iugat
Muzică: Subcarpaţi
Distribuţie: Ştefan Pavel (Poetul / OZN-istul), Daniel Drăgan (Marin), Mihnea Nicolau (Sofian), George Piştereanu (Julien), Gabriel Chirilă (Vicky), Danni Ionescu (Filip), Vlad Drăgulin (Bolintin)




 Toate articolele despre Vest-Est


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Andrei Vornicu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer