Sunt trei tablouri principale, în care cele şapte personaje, şase bărbaţi îmbrăcaţi identic, la patru ace, ca nişte demnitari într-o sesiune de plen, îşi acordează instrumentele şi (metaforic sau nu) cântă după cum îi place şefului (un individ tras la indigo, ca şi ceilalţi şase), într-un decor anost de marmură, amintind parcă de megalomania Casei Poporului, străjuit de o perdea de blocuri vechi, ca nişte "urechi" agăţate de ştăngi. Primul tablou e o spumoasă citire publică a unui dosar de urmărire, proaspăt scos de la naftalina Biroului de Securitate. Dosarul se referă la un anume regizor. Numele dosarului: "Leonida". Cuprinde documente strict secrete, dintre care, cele citite de şeful - tovarăşul ofiţer securist - un raport întocmit de un anume informator, Dulceaţă, asupra comportamentului deviant al urmăritului, un raport de filare semnat de un anume informator, Şerbet, precum şi un raport asupra activităţii profesionale a urmăritului, a punerii în scenă a unui text adaptat în mod licenţios. De peste tot, spectatorului i se face cu ochiul, spectatorul e înghiontit şi pus faţă în faţă cu nişte fantome ale trecutului care, în spatele cortinei absurde şi hilare a imbecilităţii, ascund un dramatism înfiorător.
Din al doilea tablou, un fragment din piesa lui Caragiale excelent jucat de András Hatházi (Leonida) şi Zsolt Bogdán (Efimiţa), ne surâde sarcastic ideea rivoluţiei, aşa cum se răsfrânge ea din platitudinile utopice ale comodităţii oamenilor. Leonida şi Efimiţa, în esenţă, doi securişti deghizaţi, travestiţi, sunt întruchiparea unui prototip omniprezent de zarzavagiu plin de patos, în comoditatea "păturii" sale, dar care tremură la orice vargă aruncată în geam şi-şi dă arama pe faţă. Această odă simulată a rivoluţiei îşi are reculul în ultimul tablou al spectacolului, când, în toiul petrecerii celor şapte fantome în costum, revoluţia vine! Iar dintr-o salvare - "unde n-ar da Dumnezeu şi Maica Precista să vină" - se transformă într-o femeie de serviciu posomorâtă care vine "să facă curat". Tocmai cei care au aşteptat-o se tem de ea, dar, la final ajung să o batjocorească, umplând-o de... gem.
Spectacolul regizat de Tompa Gábor şi montat la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj e, cumva, un reenactement care alunecă în farsă, o oglindă deformată şi, pe alocuri, murdară de gem, pusă în faţa ultimilor 23 de ani de istorie românească, chiar dacă vocea lui nenea Iancu aruncă cu săgeţi în noi încă din anul 1880.