Alain Resnais, spre deosebire de colegii lui de generaţie din Noul Val Francez, nu s-a format printre criticii de la Cahiers du Cinema. Deşi au debutat în aceeaşi perioadă (în anii '50), Resnais a colaborat (şi a împărţit puncte de vedere) cu Chris Marker, Agnes Varda, Jacques Demy - o generaţie mai mult sau mai puţin simultană şi asimilată Noului Val, şi cu preocupări politice declarate, şi numită Rive Gauche. Resnais a debutat cu scurtmetraje documentare, dintre care cel mai cunoscut este Nuit et brouillard (1955), care tratează problema lagărelor de concentrare naziste. Scenaristul lui Nuit et brouillard este Jean Cayrol (acelaşi de la Muriel), un fost luptător al Rezistenţei care a fost prins şi închis în lagărul de concentrare de la Gusen.
Muriel ou Le temps d'un retour este cel de-al treilea lungmetraj al lui Alain Resnais, care colaborase pentru filmele anterioare cu scriitori ai nouveau roman - pentru L'année dernière à Marienbad (1961) a lucrat la scenariu cu Alain Robbe-Grillet, iar pentru Hiroshima mon amour (1959), cu Marguerite Duras. Colaborarea lor s-a transpus în film pe baza principiilor teoretice ale Noului Roman, Resnais fragmentând spaţiul, timpul şi naraţiunea efectivă a filmelor astfel încât acţiunea să devină ambiguă, iar accesul spectatorului în povestea filmului sau la psihologia personajelor să fie împiedicat - spectatorul e obligat să urmărească la rece ce i se arată. Nu voi relua subiectele celor două lungmetraje anterioare lui Muriel (de altfel, cred că sunt suficient de populare ca să nu mai necesite o reluare a discuţiei), deşi vreau să stabilesc că, la nivelul tematicii, cele trei filme împart preocuparea lui Resnais pentru memorie, timp, trecut şi istorie. Pe de altă parte, naraţiunea lui Muriel mi se pare că e fragmentată la un nivel mult mai subtil decât este cea din primele lungmetraje (de fapt, şi din alte filme ulterioare regizate de Resnais). Hiroshima... şi L'année... sunt construite pe fragmentarea (aproape literală) a spaţiului şi timpului prin inserarea unor flashback-uri şi unor imagini fără legături de cauzalitate coerente sau clare - pur şi simplu aspiraţia lor la realitatea sau verosimilitatea poveştii rămâne incertă şi se supune subiectivităţii. De exemplu, în L'année dernière à Marienbad, un bărbat încearcă să convingă o femeie că în urmă cu un an au avut o aventură în acelaşi loc în care se află în prezent, deşi ea nu recunoaşte ca amintirile ei să coincidă în vreun punct cu povestea lui, iar în Hiroshima... mai multe planuri spaţio-temporale se întretaie fără o motivaţie cauzală clasică.
În Muriel, în schimb, naraţiunea pare să fie chiar lineară: Hélène Aughain (Daniele Seyrig), o doamnă trecută de 40 de ani, care locuieşte cu fiul ei adoptiv, se reîntâlneşte cu un iubit din tinereţe, Alphonse Noyard (Jean-Pierre Kérien) şi încearcă (sau cel puţin pare să îşi dorească) să reconstituie motivele eşuării relaţiei lor. Personajele din Muriel sunt blocate în trecut şi se învârt în jurul veridicităţii amintirilor - Hélène vrea să identifice perspectiva lui Alphonse asupra relaţiei lor şi uneori chiar să îi clarifice lui că varianta ei este cea corectă, în timp ce fiul ei, Bernard (Jean-Baptiste Thiérrée), e copleşit de amintirea abuzului săvârşit împotriva lui Muriel, o deţinută algeriană umilită şi omorâtă de soldaţii francezi în războiul din Algeria. Practic, Resnais nu aduce pe ecran nici aventura amanţilor, nici supliciul lui Muriel, cele două evenimente funcţionează într-un fel de antiteză, unul anulându-l pe celălalt: gravitatea crimei pare să deconspire superficialitatea blocajelor emoţionale ale lui Hélène şi banalitatea vieţii clasei mijlocii. Mai departe, povestea lui Hélène, de altfel o istorie romantică cu potenţial de melodramă clasică, e narată prin evenimente cotidiene banale (se învârte în jurul mai multor cine şi plimbări citadine), peste care se suprapune un dialog narativ (sunt momente în care pur şi simplu personajele îşi povestesc evenimente trecute) care să domine acţiunea propriu-zisă şi care e folosit de Resnais ca o tehnică de alienare a spectatorului, îl împiedică să devină sentimental deşi povestea ar fi putut conduce într-acolo, scria Susan Sontag în cronica pentru Muriel. Dacă naraţiunea se poate reconstitui uşor la nivelul seriei evenimenţiale (până la urmă e povestea regăsirii celor doi foşti iubiţi), montajul taie continuitatea spaţio-temporală prin tăieturi bruşte, rapide şi care îl scot pe spectator din poveste. Şi aş spune că filmul devine interesant tocmai prin această opoziţie între un fir narativ continuu şi un montaj abrupt care subminează povestea şi face o radiografie a procesului psihologic de rememorare.
Muriel ou Le temps d'un retour
Franţa-Italia, 1963
regie: Alain Resnais
scenariu: Jean Cayrol / imagine: Sacha Vierny / montaj: Kenout Peltier, Eric Pluet / muzică: Hans Wener Henze
distribuţie: Delphine Seyrig, Jean-Pierre Kérien, Nita Klein, Jean-Baptiste Thiérrée, Claude Sainval.