Prisoners e un film semnat de Denis Villeneuve (scris de Aaron Guzikowski) şi apare la trei ani după Incendies. În urma lui Incendies regizorul canadian a intrat în atenţia Hollywood-ului, iar acum Prisoners e produs de Alcon Entertainment, o subsidiară a Warner Bros. Cu toate că e realizat la Hollywood, Prisoners e un proiect mai curat decît Incendies, cu o poveste construită cu mai mult realism (sigur, în acord cu genul abordat, thriller-ul), fără judecăţi de valoare şi mentalităţi clişeu prinse de-a valma în derularea acţiunii. Incendies propunea o poveste din a cărei derulare puteai înţelege că - după western-urile tînărului Hollywood - din nou e nevoie de un erou civilizator, omul alb, care să aducă ordine într-o parte a lumii, de această dată în Estul Sălbatic. Istoria din Incendies îşi alimenta vîlvătaia cu o serie de secvenţe care demonstrează, moralizator, că Orientul e mai degrabă sălaşul răului, Occidentul e mai degrabă un spaţiu al binelui; că în ambele lumi bărbaţii sînt mai degrabă aplecaţi spre rău, femeile sînt mai aproape de martiraj; cu muzică înalţătoare, care susţine dramatismul secvenţelor cheie, ele însele filmate la ralanti. Adică un întreg arsenal hollywoodian de construcţie filmică, de care Villeneuve s-a ferit în acest caz în mare măsură.
Rareori personajele sînt tuşate, rareori sînt căutate în spectator resorturile profunde ale milei (sau ale groazei), suficient de rar încît să nu simţi că filmul coboară în ridicol. În acelaşi timp, Villeneuve reuşeşte să ritmeze filmul şi să intensifice suspansul prin secvenţe lente, unele introduse în film ca pasaje de destindere estetică (survolarea unui rîu, de exemplu - operatorul filmului este Roger Deakins), altele ca încercare de a recupera derularea reală a unei anumite acţiuni (filări, urmăriri). În film spectaculosul nu stă în faptul că aceste secvenţe ar deborda de energie (încăierări, împuşcături sau raiduri febrile pe străzi), ci în aşteptare - deseori fără un rezultat pozitiv pentru anchetă - şi în faptul că această aşteptare parcă ar dilata porii senzoriali ai privitorului prins în poveste, ca nevoie de a acapara mai multă informaţie din realitatea de pe ecran.
Personajul care are cea mai mare substanţă în istoria de pe ecran este detectivul Loki. Cu un tic facial expresiv, Loki nu pare detectivul imbatabil, în ciuda portofoliului important. Ezită uneori, tresare alteori, îi şi tremură mîna în situaţii aprinse; pe de altă parte, eforturile sale de a se stăpîni sînt vizibile. E construit ca om ce poartă cu pasiune masca de poliţist, iar sensibilitatea ce poate fi simţită în spatele măştii îl face extrem de credibil.
Expresiv este şi modul în care Villneuve distribuie şocul (imaginile şocante) în peliculă. Nu atît de clinic precum Haneke, însă în direcţia trasată de acesta şi după o logică diegetică evidentă. Nu sînt momente în care spectatorul să fie zguduit inutil (în dezacord cu nevoile poveştii, în dezacord cu trăirea personajelor), dar, la fel, atunci cînd istoria de pe ecran ajunge în clipe decisive, spectatorul nu este menajat ca reprezentare a violenţei. Sînge, şerpi, creier, însă nu de dragul de a şoca, ci din nevoia de a interoga spaţiul crimei de care se apropie această peliculă. O altă latură interesantă a proiectului ţine de modul în care autorul priveşte importanţa existenţei misterului, parte din el adîncit prin intermediul unor simboluri mistice: tatuajul lui Loki, inelul pe care-l poartă pe degetul mic, criuciuliţele vizibile la gîtul altor personaje, desene-labirint, unele sînt parte din cheia filmului, altele sînt puse pentru a întregi imaginea comunităţii (importanţa credinţei) şi, în acelaşi timp, pentru a purta spectatorul pe anumite piste interpretative (pe care nu va afla neaparat sensuri precise).
Mobilul crimelor puse la cale în povestea de pe ecran poate părea livresc: dorinţa de a pune la încercare credinţa unor oameni, prin răpirea mai multor copii, de-a lungul a mai bine de două decenii; pentru a naşte durere, disperare şi ură faţă de Dumnezeu (perceput de răpitori drept o fiinţă rea) în sufletele părinţilor prinşi în această aventură tenebroasă. Guzikowski şi Villeneuve sînt conştienţi de asta şi caută contexte în care lucrurile respective, odată rostite, să nu pară enorme. Şi, în fapt, greutatea lor să fie susţinută prin coerenţa acţiunii personajelor în cauză. O coerenţă ce rămîne a fi confirmată sau infirmată de spectatori, într-o încercare de a descoase mecanismele minţii personajelor, după film, cînd toate datele cazului sînt ştiute. Moment în care e (şi mai) vizibilă grija cu care Villeneuve a lucrat acest proiect. Unul deosebit între filmele de gen americane actuale şi, în consecinţă, unul dintre cele mai bune filme distribuite la noi pe ecrane în 2013.