Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Soshite chichi ni naru / Like Father, Like Son

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Sângele apă nu se face - Soshite chichi ni naru / Like Father, Like Son la Festivalul Internaţional de Psihanaliză şi Film, 2013


Vlad Galer

noiembrie 2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
"Numele meu este Keita Nonomiya şi am 6 ani. Tati şi mami nu mă mai iubesc şi m-au dat unor oameni care îmi spun că ei sunt adevăraţii tati şi mami. Acum mai am un frate şi o soră. Tati cel nou se joacă mai mult cu mine, dar nu e tati meu. Nu înţeleg de ce tati şi mami meu m-au lăsat aici şi nu mai vin după mine. Dacă am fost obraznic îmi cer scuze. Vreau înapoi acasă.", probabil gândea copilul care avea patru părinţi şi se simţea al nimănui. Copilul neîntrebat, copilul care nu înţelege, copilul care suferă cel mai tare din această poveste.

Soshite chichi ni naru / Like Father, Like Son a tulburat sâmbătă seară (23 noiembrie 2013) o sală plină ochi la Festivalul Internaţional de Psihanaliză şi Film, 2013. A fost un taifun asiatic neobişnuit, cu intensificări de emoţii şi rafale de râsete, în faţa cărora nicio umbrelă de indiferenţă nu a putut face faţă. Bazat pe o intrigă puternică - doi copii sunt schimbaţi la naştere şi cresc timp de 6 ani în familii cu care nu au legătură biologică - filmul atacă puncte sensibile. Părinţii celor doi copiii trebuie să aleagă dacă renunţă la copiii pe care i-au crescut şi de care s-au ataşat timp de mai bine de 2160 de zile sau dacă lasă lucrurile aşa cum sunt, fără a ţine cont de legăturile de sânge. Cu gândiri şi răzgândiri, filmul caută o soluţie la această problemă.

Pe lângă acest conflict principal, cutremurul interior al personajelor este întreţinut şi de o multitudine de conflicte secundare. Tatăl lui Keita este un om de afaceri de succes care este lovit de această problemă. Una dintre soluţiile sale ar fi să aibă el grijă de ambii băieţi, deoarece situaţia sa financiară ar asigura un viitor prosper celor doi fii. E însă ancorat întru totul în munca sa, aşa că puţinul timp petrecut cu fiul său nu este suficient pentru a crea o relaţie foarte apropiată cu el. Acţionează reminiscenţe ale unor frustrări din propria copilărie, cauzate de relaţia sa cu tatăl (care nu era genul ,,să înalţe zmeie din beţe de bambus cu hârtie de orez şi sfoară din ziare").

Oricât de mult ar încerca părinţii să se apropie de copiii lor biologici, care în fond le-au fost străini timp de 6 ani, aceştia nu reuşesc să îi iubească la fel ca pe cei ce i-au crescut. Ei îi percep şi îi iubesc ca pe un unchi şi o mătuşă. Plutind într-o mare de neînţelegere, deşi nu o arată, cei doi băieţi suferă mult mai mult decât părinţii lor. Fiind matur, ai o anumită experienţă a vieţii, un anumit antrenament emoţional, o anumită lejeritate în gândirea raţională. Dar nu poţi cere aşa ceva de la un copil de 6 ani. El este doar carne. El simte trădarea şi singurătatea şi nu poate înţelege "de ce?". În căsnicii, ajungi să semeni cu cel pe care îl iubeşti, însă în viaţă un copil ajunge să semene cu părinţii săi biologici. Argument suficient de solid pentru a face schimb de copii?

Justificarea regizorului Hirokazu Koreeda pentru încurcătura de la maternitate mi se pare insuficient de plauzibilă şi cumva nepotrivită. Dacă ar fi rămas la stadiul de eveniment fortuit sau pur şi simplu neelucidat, mi s-ar fi părut o rezolvare mai rezonabilă. În afară de aceasta, filmul prezintă acest caz dureros într-un înveliş poetic foarte frumos gândit şi croit. Am înţeles ce înseamnă să fii dur: să îi poţi spune fiului tău de 6 ani, uitându-te în ochii lui, că nu îl iubeşti.

A fost primul film la care am auzit publicul plângând. După aprinderea luminii am putut vedea oameni care au rămas cu ochii aţintiţi la ecran chiar şi după terminarea genericului, am văzut oameni grăbiţi, oameni gânditori, oameni intrigaţi, oameni discutând despre soluţiile din film. Cert este că publicul a fost viu, adaptat la pulsul filmului. Soshite chichi ni naru / Like Father, Like Son a câştigat premiul juriului la Cannes 2013. Acum înţeleg de ce.





 Toate articolele despre Soshite chichi ni naru / Like Father, Like Son
 Toate articolele despre Festivalul de film Cannes, 2013
 Toate articolele despre Les Films de Cannes à Bucarest, 2013
 Toate articolele despre Festivalul Internaţional de Psihanaliză şi Film, 2013


0 comentarii

Spacer Spacer