Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Festivalul Naţional de Artă Dramatică între Licee, Sebeş, 2013

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

A săpa cu linguriţa în beton - Festivalul Naţional de Artă Dramatică între Licee, Sebeş, 2013


Florian-Rareş Tileagă

decembrie 2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Un festival de teatru într-un oraş fără teatru - adică în Sebeş, unde singurele evenimente marcante sunt Zilele Oraşului şi claxoanele tirurilor blocate pe centru, care nu mai au răbdare până va fi gata autostrada - e o mini-nebunie. E ca şi când ai săpa cu linguriţa în beton. Şi nu exagerez. E un adevăr descurajant, frustrant şi, aparent, fără leac. Dar despre asta vorbim la final.

Până atunci, însă, hai să vorbim despre teatru. Despre Festivalul Naţional de Artă Dramatică între Licee "Radu Stanca", ediţia a IV-a, 22-24 noiembrie 2013. E un festival-concurs, desfăşurat în Centrul Cultural "Lucian Blaga" din Sebeş, cu 11 premii puse în joc pentru trupele concurente (sosite, în 2013, din Botoşani, Bucureşti, Sebeş, Panciu, Sibiu, Fălticeni), cu un juriu prezidat de actorul Radu Gheorghe.

N-o să scriu câte o cronică pentru fiecare spectacol, pentru că nu vorbim de producţii de stagiune, profesioniste, care pot fi văzute oricând şi pentru care recomandările ar avea vreun sens. În schimb, voi face scurte "radiografii" schematice, tehnice (cu plus şi minus) pentru fiecare spectacol, în ideea că poate le vor fi de folos actorilor şi coordonatorilor lor. Dacă nu acum, poate altcândva; şi dacă deloc, asta e. Promit un text mai savuros data viitoare...

Spectacolele

La lilieci (trupa "Drama Club", Botoşani, Colegiul Naţional "A.T. Laurian", r. Mirela Nistor)
+ există un bun control regizoral al actoriei de grup, cu momente solo oferite aproape fiecărui actor, rezultând o ilustrare echilibrată şi convingătoare a personajului colectiv;
+ actorii nu se pierd confortabil în grup şi nu uită că au de jucat un rol, aşa că oriunde ai privi în scenă, indiferent de secvenţă, îi vezi integraţi în ansamblu. Fiecare e atent să facă parte din tonalitatea momentului;
+ un singur gest actoricesc sau un singur detaliu vizual e suficient ca să declanşeze sau să oprească acţiunea. Există mult contrapunct scenic, deci o atmosferă diversă şi neplictisitoare iar tinerii actori ating un nivel aproape profesionist prin precizia mimicii, a gesticii şi a paşilor de mişcare;
+ există o bună gestionare a ritmului de alternare între personajul colectiv şi personajul singular;
+ atmosfera rurală e simplu sugerată prin sunetele din off (lătrat de câini, zgomote de uliţă etc.) care, totodată, elimină momentele "moarte" dintre scene;
+ eclerajul (jocul de lumini) avantajează povestea;
+ prin temă, text şi stil, trupa de la Botoşani s-a apropiat - poate mai mult decât şi-au dat seama - de o formă rară a teatrului românesc: teatrul de inspiraţie folclorică, cu dramaturgie scrisă în grai regional, cu fond mitic autohton, subiect rural, muzică şi costume autentice;
- deşi oferă un portret credibil al temperamentului oltenesc, spectacolul exagerează. E repetitiv, prea energic, ba chiar gălăgios şi distrage atenţia de la poveste. Spectacolul se pierde în detalii de ambianţă şi durează prea mult din acest motiv;
- de câteva ori ai senzaţia "că acum e gata". Finalurile multiple păcălesc (şi subestimează) publicul, deşi scopul era să-l impresioneze;
- e păcat că spectacolul nu e specific până la capăt. Muzica de fundal include (pe lângă folclorul oltenesc) fragmente muzicale din Maramureş, Ardeal, Bucovina etc.;
- actorul principal (Codrin Pascariu) se află la un pas de a-şi confirma talentul, dar e obligatoriu ca pe viitor să aibă mai multă încredere în cuvântul scenic pe care îl rosteşte, în gesturi, în mişcări, adică în prezenţa sa pe scenă.

Declaraţiune (trupa "Skop", Bucureşti, Liceul Teoretic "C.A. Rosetti", r. Matei Stoian).
+ e un exemplu de bună alegere a textului. Text savuros, imprevizibil, care oferă fiecărui actor prilej de ieşire la rampă;
+ costumele şi machiajul ajută mult la caracterizarea personajelor, reflectând tipologiile prin caricaturizare;
+ deşi este evident că actorii nu simt rolul şi că replicile, uneori, "nu le intră în gură", totuşi se străduiesc să le joace cât mai colorat şi convingător;
- din păcate, aici textul bun nu e suficient ca să producă spectacol bun. Sunt multe momente fără ritm, cu pauze nesigure, cu scene jucate prea grăbit sau prea molatic;
- comportamentul scenic este inutil de vulgar, ceea ce aduce în discuţie chestiunea decenţei în cadrul şcolar educativ. Adolescenţii nu sunt adulţi. Şansa pe care o au prin teatru trebuie folosită constructiv, prin cultivarea gustului pentru fineţea lucrurilor, pentru sugestie, discreţie, nu pentru grosolănia lor;
- finalul patetic cade ca o cărămidă: e întru totul ieşit din contextul poveştii. Pare să fi fost făcut din prejudecata că finalul trebuie întotdeauna să schimbe ceva şi să şocheze (prejudecată valabilă şi în teatrul profesionist);
- actorii vorbesc îngăimat, cu jumătate de gură, ca pentru ei înşişi, uitând că există spectatori şi pe ultimul rând de scaune;
- e nepotrivită alegerea muzicii în raport cu tonalitatea comică a poveştii;
- lumânările false din final strică până şi puţinul efect dramatic al scenei. E ca şi când, într-o scenă tensionată în care apar pistoale, actorii ar folosi arme de plastic şi, să zicem, unul dintre ele ar cădea din greşeală pe jos. Imaginaţi-vă ce ridicol ar fi... Folosiţi, deci, obiecte autentice mai ales dacă sunt uşor de procurat.

Boul şi viţeii (trupa "Colb", Sebeş, Colegiul Naţional "Lucian Blaga", r. Tereza Cândea).
+ actorii ştiu că se află pe o scenă: au impostaţie, dicţie, ţinută şi încearcă să accentueze elementele de rol care definesc personajele;
+ spectacolul are un mesaj profund actual şi îl exprimă prin antiteză, ceea ce îl face uşor de digerat de către ambele "tabere" portretizate (părinţi şi copii);
+ tinerii actori Roxana Sabău, Dorin Negrea (rol de compoziţie) şi Daciana Pintilie par să fi înţeles foarte bine limitele şi cerinţele rolurilor lor. Gestual, mimic, ei exprimă suficient de concret esenţa personajelor lor;
- prin difuzarea piesei Rugă pentru părinţi de Ştefan Hruşcă, finalul este pleonastic, adică dublează în mod explicit şi inutil mesajul. E ca şi când publicul n-ar fi înţeles. O modalitate de evitare a acestei probleme (şi, deci, de sugerare e mesajului) ar fi fost difuzarea piesei doar ca linie melodică, fără versuri;
- deşi rolurile sunt bine definite, totuşi există prea multă energie scenică iar viteza interpretării rolurilor o ia razna cu fiecare actor care intră în scenă. În mod evident, emoţiile sunt mari şi, din păcate, nervozitatea jocului scenic se transmite de la unul la altul;
- tot din cauza emoţiilor şi a rapidităţii jocului, ritmul se pierde, apar pauze inutile şi se încalecă replicile.

Prinţesa şi porcarul (trupa "Protha", Panciu, Liceul Teoretic "Ioan Slavici", r. Cătălin Sfârloagă).
+ cuvântul de ordine e, aici, "energie" în toate formele pe care le poate lua actoria: cuvânt, sunet, zgomot, gest, privire, paşi. Ca amatori, adolescenţii trupei "Protha" trec cu precizie de la o expresie la alta şi fac faţă ritmului rapid de joc;
+ costumele (evident elaborate, dovadă a unei munci considerabile) duc în zona grotescului şi sunt în armonie cu stilul de joc gălăgios, descătuşat, voit inestetic;
- deşi forţa spectacolului vine din execuţia actoricească, totuşi vorbim despre scălâmbăieli, urlete, excese de gesturi şi descătuşări care vor doar să impresioneze. Nu e destul să faci tărăboi scenic şi să furi privirile ca să fie teatru. E nevoie de structură şi, apoi, de coloratură;
- tematic, spectacolul e foarte amestecat şi sare haotic de la un sens la altul, fără să aibă o structură clară. Nu mai ştii cine, ce, al cui, pe cine. E o intenţie de poveste care eşuează pentru că nu există structură de poveste, fiind genul de spectacol în care orice altceva ai mai introduce, el ar rămâne la fel. Şi oricât de mult s-ar lungi sau scurta, la fel de aleatoriu ar fi. Acest nivel de non-sens şi de spectacol burlesc e, de fapt, un lux pe care uneori nici teatrul profesionist nu şi-l permite;
- este evident că actorii nu înţeleg ce joacă şi, în mod cert, că reprezentaţiile acestui spectacol sunt bazate pe o improvizaţie non-narativă (oarecum în genul commediei dell'arte), făcută de dragul aplauzelor şi atât. E ceea ce te face să crezi că spectacolul e făcut pentru concursuri, nu pentru spectatori;
- muzica e nespecifică, fără nici o legătură cu tonalitatea spectacolului;
- repet, lipsa de structură nu e niciodată o soluţie, chiar şi sub protecţia post-modernismului care, în esenţă, înseamnă post-structură. Atenţie, deci, la nivelul sofisticat pe care vreţi să îl atingeţi; s-ar putea să pierdeţi controlul.

Pisica verde (trupa "Artatac", Sibiu, Şcoala Populară de Arte şi Meserii "Ilie Micu", r. Johanna Adam).
+ mesajul poveştii, construit "pe limba" elevilor, e foarte explicit şi clar, ceea ce-l face simplu de înţeles (textul piesei poate fi descărcat de pe LiterNet aici);
+ spectacolul este, de fapt, o mini-felie de viaţă din viaţa adolescentului de oriunde, putând fi educativ (ca mesaj, nu ca manifestare scenică, atenţie!) atât pentru actorii care joacă în spectacol, cât şi pentru public;
+ actorii intră destul de uşor în "pielea" situaţiilor, creând mici roluri de compoziţie prin voce şi gestică specifice mediului periferic, subcultural din care provin personajele. Autenticitatea este, astfel, bifată;
- ritmul e, şi aici, o problemă. Actorii par să nu simtă încărcătura dramatică a scenelor pe care le joacă şi, deci, nu prea ştiu când să "intre" în replică, ezită şi nu îşi dau seama când situaţiile slabe dramatic trebuie "umplute";
- uneori, actorii rămân nefolosiţi pe scenă iar rostirea replicilor e greoaie, parcă la jumătate de volum;
- tonalitatea scenelor se repetă supărător de mult, devenind fără efect spre finalul spectacolului. Nici măcar momentele de violenţă şi senzualitate (cam gratuit strecurate în spectacol) nu reuşesc să salveze tonusul spectacolului.

Karagiale reloaded (trupa "Birlic", Fălticeni, Asociaţia Fălticeni Cultural şi Colegiul Naţional "Nicu Gane", r. Gheorghe Balint).
+ din nou vorbim despre o bună gestionare a actoriei de grup, cu intervenţii actoriceşti care ţin cont unele de altele, astfel încât umorul să fie construit prin acumulare şi prin contrast;
+ chiar dacă spectacolul are un set-up restrictiv (o sală de curs cu scaune şi catedră) şi ar obliga, deci, la o desfăşurare statică, totuşi jocul energic şi divers al actorilor reuşeşte să asigure ritmul necesar;
+ povestea are mesaj şi, prin reflectarea problemelor de comportament social şi instituţional din şcoli, urmăreşte o minimă corectare a lor;
+ spectacolul îşi justifică titlul;
- actorii sunt conştienţi de umorul replicilor şi încearcă să îl exploateze, dar o fac strident şi repetitiv;
- ideea de ilustrare a lumii actuale prin replici şi situaţii caragialiene e mai mult decât inspirată, dar scade în valoare ori de câte ori actorii plusează şi ies din sfera sugestiei;
- din nou, avem şi aici "sindromul" finalului în mod obligatoriu "altfel", care nu strică neapărat ca semnificaţie şi ca mesaj de încheiere, dar aduce o ruptură neplăcut de bruscă.

Oraşul

Făceam comparaţia cu linguriţa în beton. Mi-o asum, aşa nihilistă cum e, pentru că festivalul de teatru despre care am vorbit (chiar dacă e un festival între licee, cu şi pentru elevi) a scos în evidenţă o problemă veche la Sebeş. Problema iniţiativei. A proiectului. A lucrului care-ţi stă pe creier de ani de zile şi pentru care primeşti buget, dar care n-are efect fiindcă locul în care se întâmplă nu e OK.

Sebeşul e acel loc. Şi, pentru că dădeam exemplul linguriţei, trebuie adăugat că Sebeşul e un loc impenetrabil. Luaţi-o în ce sens doriţi. Rutier, ecologic, civic, ideologic. Cultural, lucrurile nu sunt mai roz. De fapt, sunt incolore, adică nu există nimic (în afara clădirilor istorice din centru) care să atragă atenţia cu adevărat şi să se ridice la acel nivel de calitate care să facă Sebeşul vizibil în ţară. Intenţii bune există, dar sunt subfinanţate şi, deci, condamnate să pară proaste. Sau, când sunt finanţate, sunt prost duse la capăt pentru că management-ul e doar un cuvânt frumos din facultate... Din păcate, la Sebeş există o tristă asemănare de termeni între frumosul centru istoric, gingaşele ferestre cu flori, îngustele uliţe săseşti şi... frumoasele iluzii că suntem buni chiar dacă doar noi o spunem, gingaşele prejudecăţi că n-are rost să ai vise într-un oraş cu 30.000 de oameni şi îngustele minţi care vor doar bani, bani, bani. Bineînţeles că există excepţii, adică oameni cu comportament normal. Dacă eşti unul dintre ei, înseamnă că noaptea pui capul liniştit pe pernă. Şi că ziua nu umbli dintr-un birou într-altul cu o faţă dintr-aia serioasă, preocupată, ca să te vadă lumea şi să zică în urma ta "bă, ce deştept e ăsta!"

Situaţia e comună multor oraşe mici din ţară, ba chiar şi multor oraşe mari (care nu sunt decât amestecuri de oraşe mici), dar Sebeşul e distinct pentru că, aici, lucrurile ar trebui obligatoriu să fie făcute bine şi să fie înţelese bine. Oraş săsesc, ce naiba. Aşa că atunci când un festival apare aici şi se întâmplă pe bune, nu pe hârtie, ar trebui să conteze pentru multă lume - pentru trupe, staff, spectatori, finanţatori, sponsori, susţinători, nesusţinători, ciudoşi etc. Ar trebui să conteze. Dar el nu contează. E un eveniment încă firav, încă speriat că o să fie gălăgie în sală, un eveniment exclusiv şcolăresc, care contează doar pentru cei care-l fac şi pentru cei care participă. Nu e bine, având în vedere uscăciunea culturală a oraşului, dar e aproape tot ce există în Sebeş până acum, la nivel de iniţiativă culturală. Pare puţin, dar, de fapt, e multul unui oraş care poate dar nu vrea.

Gânduri de bine

Dar hai s-o încheiem happy. Sunteţi mai buni decât credeţi. Mai deştepţi şi maturi decât sunteţi văzuţi la şcoală. Încercaţi să jucaţi pentru public, nu pentru premii şi veţi avea infinit mai multe bucurii pe scenă. Folosiţi constructiv cultura urbană care ne inundă din toate părţile şi luaţi din ea doar puţinul care vă foloseşte. Respectaţi-i de coordonatori şi, totodată, luaţi atitudine când simţiti că sunteţi "folosiţi". Încercaţi să disociaţi teatrul de prosteală. Alegeţi textele care vă reprezintă. Mergeţi la teatru, mergeţi la film şi bucuraţi-vă de spectacol în toate formele lui.

Premiile festivalului

Marele Premiu: La lilieci
Premiul I: Karagiale reloaded
Premiul II: Boul şi viţeii
Premiul III: Prinţesa şi porcarul
Menţiune: Declaraţiune
Menţiune: Pisica verde

Premiul special pentru direcţia de scenă: Karagiale reloaded
Premiul special pentru direcţia de scenă: Boul şi viţeii
Premiul special pentru direcţia de scenă: Prinţesa şi porcarul

Premiul Asociaţiei GISAS: coordonatorului spectacolului La lilieci
Premiul publicului pentru cel mai bun afiş: trupa "Protha"



 Toate articolele despre Festivalul Naţional de Artă Dramatică între Licee, Sebeş, 2013


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Florian-Rareş Tileagă


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer