Filmul anului? Rămâne să vedeţi.
Peter Jackson, liderul în genul fantasy, ne aduce partea de mijloc a noii sale trilogii. Asemenea seriei Star Wars, cu una veche şi una nouă, seria Inelului pusă de el în imagini şi efecte uluitoare este pentru toată familia, pentru toate gusturile, pentru fani şi aceia care nu ştiau ce înseamnă până aici elfi sau hobbiţi.
Chiar dacă logic ar fi fost ca volumul de faţă să fi fost ecranizat primul, pentru că acţiunea are loc cu mulţi ani înainte de năprasnica înfruntare dintre Bine şi Rău, în ciuda trecerii timpului peste retina noastră, peste chipurile actorilor şi evoluţia efectelor digitale, accepţi convenţia poveştii. Rămâne de văzut cum se vor explica cei 60 de ani lipsă.
La peste 10 ani de la trilogia The Lord of the Rings, regizorul din zona australă reuşea iar să ţină în priză public divers. Gnomi cu machiaj complicat şi nostim, cu peruci şi păr împletit, plus personaje binecunoscute din seria veche, efecte şi locuri aduse iar la lumină ca vechi prieteni, suspans şi acţiune cu sufletul la gură - o ecranizare din nou reuşită.
Am aşteptat un an de zile, numărând zilele, ca să vedem continuarea. Încă din titlu, laitmotivul filmului te introduce în atmosferă. Şi, chiar dacă în 2 nu există o notă măcar din electricul Misty Mountain, coloana sonoră cu muzica mereu prezentă în cadru dă ritm şi profunzime epică aventurii.
Partea a doua porneşte precaut, cu multe explicaţii şi detalii, legături necesare ca să ne aducem aminte. Filmul are un tempo încetinit, pregătire pentru înfruntarea finală, cum ne-a obişnuit. Iar aceasta vine şi răscumpără aerul static şi pe cel de platou din prima jumătate.
2-ul vine cu piticii ce par acum mai înalţi decât hobbitul, cu o reliefare mai bună a fiecăruia dintre ei. Umorul se îmbină cu partea dramatică, iar caracteristici ale unora aduc bună-dispoziţie într-un traseu periculos.
Machiajele şi măştile atât de elaborate ale gnomilor sunt puse la încercare. Vânt, apă, ploaie îi dezvăluie fizic, aşa cum acţiunile şi replicile îi arată psihologic. Dacă în prima parte erau descrişi ca nişte bonomi şi înţelepţi pitici din basmele saxone, acum sunt mai bătăuşi, un fel de ţigani irlandezi, cu accentul de rigoare. Ca noutate, 2-ul aduce mâini puternice, uşor deformate şi supradimensionate la toţi piticii. Multe prim-planuri cu chipurile lor ataşante sau cu cele atât de variate ale orcilor. Şi la aceştia s-a muncit mult, căci, chiar dacă pare exagerat, mulajele lor reuşesc să aducă detalii originale seriei.
Desigur, şi în 2 apar personaje noi. Şi, în afară de tabăra elfilor - iar Legolas cum îl ştim sprinten printre puncte mici de sprijin, tatăl lui, Regele din Pădure - Lee Pace în splendidă transformare şi rol mai dramatic decât ceilalţi din neam cu el -, o elfiţă care se îndrăgosteşte (un subplot foarte ciudat şi interesant de urmărit) - un vârcolac pe care îl urmăreşti cu atenţie şi un întunecat care dă de gândit.
Toate seriile celebre din ultimii ani au adus câte un nemessis cumplit, Răul Absolut în diferite forme. Iar rezolvările, şantajarea sau coruperea Binelui au fost mereu dure. Star Wars, Matrix, Harry Potter, The Lord of the Rings sau chiar Thor: The Dark World cu elfii lui maculaţi au propus fiecare variante de lupte inegale între forţe. Aici există o întâlnire crudă, care este foarte atent şi îndelung gândită cadru de cadru. Prezenţa Ochiului dă fiori, însă parcă mai puţin decât în prima trilogie. Cu siguranţă - nu are încotro - finalul Hobbitului va fi extraordinar.
Ar mai fi de spus că limba orcilor transformaţi sună parcă altfel decât în prima trilogie, un amestec bizar de sunete ca în maghiară şi cuvinte rostite invers din română.
Cum ne-a obişnuit, regizorul presară generos cadre largi, panoramice care să umple ochii cu drumuri de creastă sau platouri pe care privirea să se plimbe cu nesaţ. Detaliile în 3D (delicioşi bondarii uriaşi) aduc un plus de savoare.
Cum îi şade bine unui film fantastic în serie, partea de faţă este mai întunecată. Tonul se aspreşte, personajele simt frica, pericolul le suflă rece în ceafă, chiar dacă trec prin întâmplări un pic mai diluate ca în prima parte.
După uluitoarele scenografii cu detalii druido-celtice sau medievale, vine rândul vizitării Ţărilor de Jos, cu căsuţe flamande şi interioare burgheze ca în tablouri cu naturi moarte celebre, cu o parte a acţiunii în întregime gândită ca o reproducere olandeză. Noutatea miră. Nemaifiind cetăţi de piatră în umărul muntelui, ci îngrămădiri ca de ghetou evreiesc în mijlocul lacului, se simte mai puternic butaforia.
Filmul este lung, cu multe scene de umplutură. Însă partea a doua are minim trei scene de forţă - plastice şi de impact emoţional. Mersul lor aiurit prin Codrul Întunecat, Gandalf cu toiagul său şi, crème de la crème, sala comorilor (de departe cea mai uluitoare din tot filmul). Desigur, pondere importantă, fix ca în carte, cursa în butoaie, filmată strâns, din unghiuri multiple, bucata de acţiune care opreşte respiraţia.
Seria veche ne-a uluit cu colosalele ei statui ale vechilor regi. Are şi Hobbitul 2 destule şi fiecare din ele cu povestea sa, activă în cursul istoriei.
Filmul nu pune ca altădată atât de mare accent pe prietenie, pe sentimentul de empatie între rase diferite, cât pe cursă, pe acţiune, pe lăcomie. Cea care sminteşte pe oricine, cea care schimbă lumea tuturor definitiv, după cum ştim din LOTR.
Filmul trebuie văzut pentru că este legătura care trebuie, ca să înţelegi cum s-a ajuns la o anumită situaţie şi punct de cotitură, de ce, din cauza cui. Probabil că partea a treia va explica mai mult.
Balaurul, ca în Cântecul Nibelungilor, are şi el o misiune, propriul adevăr de apărat. Luptele sale între funii - unele din cele mai reuşite din film. Răul, ca şi violenţa, se întind peste lume. Dezolare - mâhnire, singurătate, părăsire, devastare, pustiire - adică exact ce vine peste personaje şi lumea lor în 3. Vedeţi filmul şi notaţi-vă în calendar. La anul, în decembrie 2014, şi trilogia aceasta se va sfârşi.