Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Articole diverse

Provocările clişeelor despre critica de teatru


Miruna Runcan

Observator Cultural, decembrie 2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Dacă un artist, în orice domeniu şi-ar exercita arta, poate fi lăudat, poate deveni vizibil sau, dimpotrivă, ignorat ori înjurat (cu mai multă sau mai puţină graţie, cu mai pertinentă sau impertinentă argumentaţie), criticul îşi asumă, de la primii paşi, faptul că, în mod consecvent, nu va avea parte decît de ultimele două: ignoranţa (voită sau accidentală) a majorităţii publicului care frecventează respectivul mediu artistic şi înjurăturile (făţişe sau mascate) ale artiştilor înşişi, ba uneori şi ale colegilor de breaslă. Lauda şi vizibilitatea sînt excepţii, iar ele se petrec, de cele mai multe ori, atunci cînd criticul depăşeşte zona practicilor de întîmpinare, de publicistică obişnuită, şi păşeşte pe teritoriul "mai înalt"(?!) al sintezelor istorice sau teoretice. Dar şi aici vizibilitatea e mai degrabă aparentă: cine citeşte asemenea sinteze în lumea teatrală?

La noi acasă, percepţiile şi judecăţile cu privire la rosturile şi efectele pe termen lung şi scurt ale actului critic sînt, tradiţional, alterate de o stranie separare pe borcane şi sertăraşe: un critic încetează să mai fie tratat / văzut ca atare dacă scrie şi dramaturgie şi are succes (vezi cele mai cunoscute exemple din interbelic, cu G.M. Zamfirescu, Mihai Sebastian şi, în special, Camil Petrescu); iar dacă se-amestecă în chestiuni de istorie teatrală, e istoric şi gata: ca şi cum actul de organizare, selecţie, arhivare şi ierarhizare, în funcţie de o anume perspectivă, ar fi unul mecanic, de bază de date, nu un ansamblu de activităţi şi judecăţi critice. Despre teorie nici nu merită să vorbim, fiindcă - nu-i aşa? - teoria e duşmanul ARTEI, această muză sprinţară pentru care singura regulă e inspiraţia (aleatorie, deci divină). Cu zîmbet sau fără, ar merita meditat la faptul că, în România, personaje precum Gaston Baty în teatru, Godard sau Truffaut în cinema, toţi trei iniţial critici, n-ar fi găsit, probabil, niciodată de lucru.

Călinescu apocrif

E, aici, şi o tradiţie a stereotipiilor de gîndire care vine tot din tinereţea noastră culturală şi, desigur, tot pe calea moştenirilor de perspectivă din cîmpul literaturii. Citit restrictiv şi mai degrabă după ureche, Călinescu stă, de exemplu, ca piatră unghiulară pentru clişeul de nestăvilit al "ratărilor" criticului în cîmpul creaţiei: criticul, altfel spus, e scriitorul care ori n-are talent, ori n-are îndrăzneala de a face "cu adevărat" literatură. Mai nimeni nu-şi aminteşte că, în realitate, în articolul din Viaţa românească (1927) intitulat Spiritul critic (din care provine ideea coruptă de folclorul cultural), autorul divinizat susţine faptul că actul critic e unul de creaţie - echivalent celui care face obiectul interpretării. Nu, spune Călinescu, un critic adevărat nu e un scriitor ratat, ci un scriitor care a optat pentru critică; el, însă, ar fi bine să încerce, fie chiar şi "să rateze", măcar în cîteva genuri, scriind literatură ficţională, teatru sau poezie, pentru a-şi ascuţi competenţele în cunoştinţă de cauză. Cît de bine "a ratat" Călinescu însuşi genurile literare în care a scris (şi prin care a pătruns şi a rămas, iată, în manualele şcolare, de mai bine de-o jumătate de secol) e o altă discuţie, irelevantă în cazul de faţă. Mutatis mutandis, însă, clişeul transmite o informaţie coruptă, din gură-n gură, ba chiar şi-a extins geometric efectul asupa exerciţiului critic-hermeneutic din toate celelalte cîmpuri ale artei.
 
Cel mai recent comentariu care utilizează acest stereotip, pe care l-aş denumi "pseudocălinescian" sau, mai bine, "apocrif călinescian", îi aparţine coregrafului şi profesorului Sergiu Anghel şi face parte dintr-un articol polemic de "critică a criticii", publicat într-o revistă on-line.
 
Un articol, altminteri, extrem de incitant şi scris cu talent, în pofida accentelor destul de groase şi a unor afirmaţii cel puţin discutabile: "Dacă e adevărat - după cum o afirma Călinescu în «Principii...» - că un bun critic literar se recrutează din rîndurile celor care au ratat cel puţin un gen literar, este la fel de adevărat că, în artele scenei despre care vorbim aici, iatrocriticii provin dintre «vindecaţii » de un anumit gen spectacular. Incapabili să întoarcă arma (pe care de fapt nici nu o au) împotriva a ceea ce percep a fi propria lor imagine nostalgică, aceştia vor vedea doar partea sănătoasă a operei, legitimitatea ei în sine, şi, astfel, neputînd produce o scriere esenţială asupra lucrării, se vor limita la «prescrieri»"[1].
 
Înţeleg de aici, pe de-o parte, că citirea "ratării" e una literală, şi nu metaforică, aşa cum e ea la Călinescu; altfel spus, fiindcă a ratat oarece încercare artistică, un om se ascunde în cîmpul criticii. Şi, pe de altă parte, înţeleg că autorul respinge - şi are tot dreptul s-o facă, dacă argumentează pe fond - orice pretenţie normativă din partea celui care vine să interpreteze şi să evalueze, prin cronică, opera. Fiindcă doamna / domnul care face critică îşi imaginează că ceea ce a ratat domnia sa e, de fapt, norma însăşi a artei despre care scrie. Cum chestiunea evaluării e una deosebit de importantă, nu voi insista aici asupra acestei afirmaţii secunde, păstrînd-o ca subiect pentru un articol ulterior.
 
Pe de altă parte, în afara spaţiului românesc, în culturi care n-au auzit de Călinescu, clişeul folcloric-cultural funcţionează la fel de bine, doar că se revendică de la alţi maeştri, nu mai puţin (ori mult mai) celebri. De exemplu, intervenind pe forumul revistei Time Out New York[2], care publicase o cronică negativă la ultima sa piesă, Reasons to be Pretty, dramaturgul şi regizorul de mare succes Neil LaBute îi transmite autorului articolului, David Corte: "@david: actually i have taught writing courses at various universities and workshops and my lesson plan invariably begins by having students read the collected works of George Steiner, who was clever enough to remind us that «a critic casts a eunuch's shadow». some shadows, of course, are more portly than others but their effect on mankind is basically the same. brief and passing. keep enjoying the free tickets while they last"[3]. Ceea ce, nu-i aşa, ne face pe noi, criticii români, femei sau bărbaţi, să ne reconsiderăm frustrările, realizînd că ne mişcăm de-a dreptul într-un paradis al bunei-cuviinţe...
 
Nervul revendicativ care se ascunde, de fapt, în spatele acestor stereotipuri de gîndire şi discurs e, de cele mai multe ori, reacţia firească de apărare pe care o stîrneşte în artist orice obiecţie la adresa operei în ansamblu sau doar a performanţei sale interpretative, atunci cînd e vorba de actori, dansatori ori interpreţi. Artistului îi vine în mod natural să strige, ca într-o veche anecdotă: "Habar n-ai, n-ai fost acolo!". Altfel spus - n-ai scris poezii, n-ai recitat pe scenă, n-ai cîntat în public, n-ai fost la liceul de coregrafie, nu ştii să faci o plantaţie, n-ai desenat un costum, n-ai umblat niciodată la o orgă de lumini, nu ai ridicat o ştangă la pod. N-ai avut emoţiile mele, uitările mele, bătăliile mele, bătăturile mele! Nu ştii cum se vede dinspre scenă spre sală, deci n-ai nici o legitimitate să judeci, fiindcă, neavînd experienţa creaţiei (mele), NU ÎNŢELEGI! Pe cît e de uşor de priceput ca reacţie emoţională, pe atît e de naiv periculoasă o atitudine de acest tip: ea mărturiseşte confuzia dintre actul artistic şi percepţia sa interpretativă, utilizînd-o ca argument "tare" în ceva care ar trebui să fie un schimb de mesaje şi idei. Cum operele artistice sau, mai modest spus, produsele artei sînt, de la Renaştere încoace, justificate şi justificabile în schimburile sociale tocmai ca obiecte ale admiraţiei, autorii şi interpreţii lor au devenit, la rîndul lor, mai ales în lumea comunicării generalizate, ţinte ale iconizării, ale mitologiilor cotidiene. Artiştii se percep adesea pe sine drept nuclee ale unei industrii - locale sau mondiale - a adoraţiei şi mimetismului, voluntar-involuntar. A colabora tu însuţi, altminteri, artist onest, la procesul de delegitimare a oricărei critici, imaginîndu-te dincolo de judecată, confundîndu-te cu artefactul glamoros care e imaginea ta publică, dovedeşte, la rigoare, un copilăresc, autohalucinatoriu narcisism.
 
În fond, a face artă e, în primul rînd, o meserie; iar vocaţia nu e doar talent de la Dumnezeu, ci şi dezvoltarea unei munci, individuale ori colective, de fiecare zi. De cealaltă parte, cum bine ştim, opera autorului dramatic sau adaptarea dramaturgului nu devin, de fapt, vii, scenice, cîtă vreme nu s-au pliat direct, nemijlocit, pe spaţiul particular al unei scene sau al alteia, pe o anume perspectivă asupra universului vizual-ficţional, pe specificul de rostire al actorilor. Tot astfel şi exerciţiul critic nu e întru totul stăpîn pe sine cîtă vreme autorul lui, dincolo de ceea ce a acumulat pe cale livrescă, nu ştie care-i curtea şi care-i grădina, ce-i o sufită, cum arată o repetiţie la masă şi una de costume. Nu vreau să spun cu asta că, de fiecare dată cînd scrie despre un spectacol, criticul de teatru ar trebui să experimenteze personal particularităţile construcţiei regizorale şi actoriceşti, cot la cot cu echipa, ori măcar să bea o bere explicativ-laudativă cu aceştia, după premieră. Ba chiar, în ce priveşte ultima parte, aş susţine contrariul.
 
În fine, stereotipul "ratării" scoate la lumină, în mod transparent, şi un deficit de cunoaştere reciprocă între ceea ce face echipa de artişti şi ceea ce face publicul, respectiv critica. Oricît de elaborat, plurisemantic şi cu talent interpretat, spectacolul nu există cîtă vreme publicul căruia îi e adresat nu e acolo [s.m.]. La rigoare, semiotic vorbind, spectacolul nu îşi produce efectele de sens, emoţionale şi cognitive, decît în spectator. Nu zadarnic atît semiotica, cît şi psihologia afirmă că spectatorul - fiecare spectator în parte, nu noţiunea abstractă de "public" (cîndva numită propagandistic "marele public") - e coautor al spectacolului. Fiindcă numai complexul proces de decodificare şi percepţie empatică a spectatorului (uneori mai superficial, alteori mai rafinat, în funcţie de context şi de experienţa de viaţă şi culturală) închide şi legitimează comunicarea artistică. În această ordine de idei, e la fel de copilăresc, dacă nu cumva chiar lipsit de etică, supralicitezi reacţia "publicului" (cu un alt clişeu, de tipul "cel mai bun critic e publicul", legitimînd astfel comercialismul de orice fel), ca şi să-l minimalizezi cu superioritate şi infatuare (cu stereotipuri genialoid postromantice de tipul "eu nu fac spectacole pentru public, ci pentru mine, ca să mă exprim").
 
În această ecuaţie, criticul e o interfaţă. El seamănă întrucîtva cu ceea ce, în politica modernă, se cheamă ombudsman ori "avocatul poporului". Criticul reprezintă, rezumativ şi evaluator, o viziune asupra spectacolului, pentru spectatorii potenţiali care îl citesc; deci, în mod delegat, reprezintă... lumea spectacolului, filtrată prin propria sa subiectivitate - pe cît se poate de subiectiv-obiectivată şi întemeiată pe profesionalism. Dar reprezintă, reciproc, şi privirea publicului pentru lumea realizatorilor spectacolului. Depune mărturie despre felul în care acest spectacol a fost perceput/re - simţit / înţeles, ca experienţă particulară, dar cu potenţial de generalizare. Suspiciunea asupra caracterului ei complet şi, ca atare, asupra legitimităţii ei presează de ambele părţi: şi asta mai ales în artele performative, în care receptarea colectivă are o insidioasă capacitate de influenţă asupra receptării individuale.

E, de aceea, amuzantă pînă la tristeţe pretenţia ipocrită a oamenilor de artă că nu citesc, nu sînt interesaţi sau dispreţuiesc din principiu exerciţiul critic. Dacă cel mai bun critic ar fi fost, în modernitate, "publicul", Bach n-ar mai fi fost niciodată redescoperit de Mendelssohn-Bartholdy (în primul rînd critic şi teoretician, în a doilea rînd, compozitor), Rossini ar fi dispărut sub roşiile de la premiera Bărbierului..., Baty n-ar mai fi plecat în pelerinaj la nemţi şi în Rusia avangardistă ca să vadă "teatru nou", iar Brook n-ar fi devenit celebru şi n-ar mai fi purtat niciodată dialoguri cu Grotowski la New York: fiindcă n-ar fi avut de la cine să afle că Grotowski există. Cum criticul de teatru nu poate exista fără spectacol, tot astfel şi spectacolul se sufocă în sine însuşi (ori în marile "industrii culturale") cîtă vreme critica nu-şi conservă, după puteri, legitimitatea, probitatea şi funcţiile evaluatoare. Nici istoria cîmpului nu se poate hrăni fără exerciţiul critic, nici experimentul nu există dacă n-are cine să-l recunoască şi să-l documenteze.
 
_______________
[1] Vezi adnonline.ro/articol/dansand-cu-lupoaicele-sau-critica-criticii [Nota: "Iatrocriticii" ar fi, în clasificarea caricaturală a autorului articolului, acei critici care judecă totul conform unei reţete fixe, unui şablon desuet.]
[2] Hillary Busis, "Neil LaBute writes harsh review of theater critic's harsh review - in the comments section?", EW.com, 13 iunie 2013, popwatch. ew.com/2013/06/13/neil-labute-reasons-tobe- happy/
[3] În traducere "@david: în fapt, am predat cursuri de scriere creativă la mai multe universităţi şi în workshopuri şi, de fiecare dată, planurile mele de lecţie încep invariabil prin ai pune pe studenţi să citească selecţii din scrierile lui George Steiner, cel care a fost suficient de inteligent să ne reamintească faptul că «un critic joacă rolul umbrei unui eunuc». unele umbre sînt, desigur, mai obeze decît altele, însă efectul lor asupa umanităţii rămîne, în fond, acelaşi. scurt şi trecător. bucură-te în continuare de biletele gratuite, cît or mai dura".

 
 Text din seria "Critica de teatru - Încotro?" (II). Citeşte aici prima parte. 



 Toate articolele despre Articole diverse


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Miruna Runcan


Alte articole

 O personalitate proteiformă - Dan Mastacan, Gigi Căciuleanu
 Amintiri teatrale (II): Albul şi oglinda iubirii - Triumful dragostei, 2005, Octavian Neculai
 Teatrul Clasic Ioan Slavici din Arad în luna aprilie 2017 la Bucureşti, Comunicat de presă
 Amintiri teatrale (I): Un telefon - Hamlet '99, Octavian Neculai
 Program POVEŞTI LA REPLIKA, 2017, Comunicat de presă
 Toate articolele despre Articole diverse


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer