Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Topuri 2013

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Ciorne de cinefil - 2013


Marian Rădulescu

ianuarie 2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Pe la mijlocul anilor '90, un amic cinefil îmi spunea că viitorul e al filmelor americane, că numai filme americane vor rula în cinematografele româneşti. "Profeţia" sa mi se părea sumbră, apocaliptică. Pe atunci, Timişoara moştenise din vremurile partidului unic şi ale dictaturii proletariatului vreo zece săli de cinema. Alte câteva îşi trăseseră obloanele ori îşi schimbaseră cu totul destinaţia, dar repertoriul cuprindea încă filme din diverse ţări.


Vorbele cinice ale amicului meu (care, poate, înţelesese mai repede ca mine avertismentul lui Robert Altman din The Player / Jocuri de culise, necruţătoarea satiră a producătorilor ultramercantili de la Hollywood) aveau să devină realitate - în oraşul meu - peste numai câţiva ani. În Timişoara a rămas o singură sală de cinema patronată de stat, unde nu intră nici câinii, dar au apărut alte şapte - de lux - la mall. Acolo însă rulează exclusiv superproducţii de tip blockbuster, obligatoriu americane, color, cu tehnologie sofisticată, cu superstaruri şi clişee nemuritoare. Calitatea proiecţiei în sălile de la mall este mereu - tehnic vorbind - excelentă. Rareori se strecoară şi câte un film mut şi alb-negru, cum a fost The Artist, dar această "aberaţie" a fost posibilă doar datorită numeroaselor premii (inclusiv o serie de Oscaruri, la care se adaugă numeroase distincţii la festivalurile europene) care - sperau difuzorii - aveau să aducă spectatorii în sală. Tot faima internaţională (întărită de un asiduu lobby la difuzori) avea să recomande şi câteva filme româneşti (După dealuri, Poziţia copilului), care, doar pentru valoarea lor artistică, n-ar fi fost incluse nicicând în repertoriul de la malluri.


 
Să afirmi acum că, urmare a repertoriului, cinematograful a ajuns o distracţie (şi un lux) de bâlci - un bâlci al derizoriului oferit de "civilizaţia Dysneyland" - nu mai surprinde şi nu mai interesează pe nimeni. Creierele publicului de cinema (indiferent de vârstă) sunt îndeajuns de spălate pentru a-şi mai pune întrebări, pentru a putea compara, pentru a se revolta împotriva americanizării excesive a repertoriului sau pentru a mai dori (şi) filme care să nu le subaprecieze într-o asemenea măsură inteligenţa, imaginaţia, sensibilitatea sau memoria. Constrâns de repertoriul tot mai puţin diversificat (ori de-a dreptul idiotizant), am părăsit - demult şi fără regrete - sala de cinema de tip main stream. Revenirile (pentru că, totuşi, nu am părăsit-o definitiv şi sunt oricând gata să-i redevin fidel, dacă-şi va diversifica repertoriul) sunt din ce în ce mai rare.

În ultimii cinci ani îmi amintesc cu plăcere doar de câteva titluri: Amintiri din Epoca de Aur, A Christmas Carol, Medalia de onoare, The Artist, Crulic - drumul spre dincolo, După dealuri. Îmi pare rău că nu mai am ocazia să revăd aceste filme (şi altele asemenea) într-o sală de cinema. În fiecare din ele am simţit pregnant personalitatea autorului (regizorul). Fiecare mi-a oferit o experienţă cinematografică de neuitat, fiecare mă face să cred că poezia nu a murit, că regizorii-poeţi nu sunt doar o marcă a vremurilor apuse.

În 2013 m-am bucurat de Poziţia copilului, pe care însă îl consider mai ales o victorie a celei care l-a (co)produs: energica şi meticuloasa Ada Solomon. La TIFF 2013, am descoperit un poem cinematografic, extrem de laconic şi totuşi, bogat în sugestii, despre spaţiul balcanic de la începutul mileniului trei, un fel de waste land: coproducţia croato-bosniacă Drumul Halimei. Tot acolo am prins şi proiecţia unui agreabil şi emoţionant documentar: Liv şi Ingmar. Destinat mai ales celor familiarizaţi cu filmografia celor doi cineaşti nordici cărora le este dedicat (Ingmar Bergman şi Liv Ulmann), filmul mi-a amintit de un alt documentar, realizat în 2006 şi dedicat legendarului regizor Ingmar Bergmann. În cadrul aceluiaşi TIFF am ajuns şi la un film rusesc, Zhit / A trăi, un fel de thriller straniu în care realul se împleteşte cu fantasticul, despre tainica şi "supranaturala" prezenţă a celor morţi printre cei vii.

Pentru Sydney Pollack (pe care-l îndrăgesc datorită lui Bobby Deerfield, The Electric Horsman, Tootsie) am dorit să văd - la 40 de ani de la premieră, pe sticla monitorului personal - The Way We Were / Cei mai frumoşi ani. I-am descoperit acolo pe Robert Redford şi pe Barbra Streisand şi cred că cele mai bune (dacă nu cumva singurele) momente ale sale au fost cuprinse în clipul ce ilustrează hitul romantic ce dă titlul original al filmului ("The Way We Were"), interpretat de actriţa principală.


În 2013 mi s-a făcut dor să revăd The Goodbye Girl / Adio, dar rămân cu tine (pe care îl găsesc mereu proaspăt şi viu datorită scenariului şi dialogurilor scrise de Neil Simon, precum şi actorilor principali, Richard Dreyfuss şi Marsha Mason), Ilustrate cu flori de cîmp (pentru neorealismul poetic de excepţie, atât în filmografia autorului său, Andrei Blaier, cât şi în peisajul cinematografiei româneşti) şi Faleze de nisip (pentru combinaţia audio-vizuală ce pune - cinematografic - în pagină un apolog fără vîrstă).


Un relativ recent film din Israel pe care l-am descoperit în 2013, Hofshat Kaits / My Father, My Lord, pune în discuţie raportul dintre nevoia eternă a omului de căldură sufletească şi zelul neînduplecat cu care cel ce se îndreptăţeşte pe sine înţelege să-şi trăiască ortodoxia. În tonuri şi culori minimaliste, filmul surprinde veşnicul conflict dintre duhul ce dă viaţă şi litera care ucide. Tot în 2013 am reuşit să prezint, în colaborare cu BCUT şi Consulatul Italian din Timişoara, o selecţie a câtorva momente semnificative din cinematografia italiană. Astfel, pe marele ecran din Aula BCUT, în serile de marţi s-au proiectat, pe rând, Slujba, Rocco şi fraţii săi, Umberto D, Evanghelia după Matei, Amarcord, Julieta şi spiritele, Deşertul roşu, Blowup, Roma, Timpul călătoriilor, 8 ½, Dincolo de nori.

În fine, evenimentul anului cinematografic 2013 - pentru mine - a fost apariţia aşteptatei cărţi de film Credinţa, nădejdea şi iubirea în viaţa şi filmele lui Andrei Tarkovski. De bună seamă, impresionantul tom al lui Costion Nicolescu, pe care am avut bucuria şi privilegiul să-l citesc încă din faza de manuscris, se adresează mai ales celor care s-au împrietenit, sub o formă sau alta, cu opera cinematografică (dificilă, dar nu imposibil de desluşit) a regizorului care a lăsat în urmă o filmografie de 7 1/2 capodopere: Compresorul şi vioara (mediumetraj), Copilăria lui Ivan, Andrei Rubliov, Solaris, Oglinda, Călăuza, Nostalgia, Sacrificiul.




 Toate articolele despre Topuri 2013


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Marian Rădulescu


Alte articole

 Filmul românesc în 2013, Mihai Fulger
 Un top 2013, Andrei Gorzo


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer