Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Phil Spector

Naraţiunea media versus naraţiunea individuală - Phil Spector


Andra Petrescu

Film Menu, noiembrie 2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
În noaptea de 3 februarie 2007, Phil Spector s-a întors acasă cu Lana Clarkson, pe care o cunoscuse cu câteva ore înainte în clubul în care femeia era hostess. Puţin mai târziu (nu am reţinut intervalul de timp scurs între sosirea lor la "castelul" lui Spector şi apelul lui Adriano de Souza, şoferul lui, la 911) Spector a ieşit în curte şi ar fi spus "I think I've killed someone" ("Cred că am omorât pe cineva") - mărturia lui de Souza. Primul proces, condus de avocata Linda Kenney Baden, s-a finalizat în favoarea acuzatului ca eroare judiciară, când juriul nu a reuşit să se pună de acord asupra unui verdict. Procurorul a cerut rejudecarea cazului şi a obţinut, în 2009, o sentinţă de 19 ani de închisoare. Linda Kenney Baden nu a participat şi la cel de-al doilea proces (din cauza unor probleme de sănătate), iar felul în care această informaţie circulă în articolele de presă (de altfel, cred că şi filmul lui Mamet o încurajează în mod pervers) sugerează că lipsa ei a fost nefastă pentru legendarul producător, ca şi cum avocata ar fi fost vreun fel de protector providenţial, adică încă un detaliu din tabloul ce arată destinul tragic-romantic al geniului-monstru.
 
Filmul lui David Mamet (criticat chiar agresiv că susţine / demonstrează nevinovăţia lui Phil Spector) începe cu un disclaimer: "Aceasta este o ficţiune. Nu e bazată pe o poveste adevărată. E o dramă inspirată de persoane adevărate într-un proces, dar nu e o încercare de a reprezenta persoanele adevărate, şi nici una de a comenta procesul sau rezultatul lui." Şi afirmaţia, care-mi pare o ironie, se referă la un film în care personalitatea publică a personajelor e mai mult decât clară, ba chiar e definită demonstrativ cu replici şi detalii făţişe (sunt numite formaţiile şi actorii cu care a lucrat Spector, titlurile cântecelor produse, personajele poartă numele persoanelor adevărate, anumite replici sunt preluate din rapoartele de poliţie etc.). În mod evident, filmul este o perspectivă asupra întâmplărilor din noaptea respectivă. Dar ce nu face Phil Spector al lui Mamet e să îl arate nevinovat pe Phil Spector, bărbatul în casa căruia Lana Clarkson a fost găsită moartă, ci pur şi simplu nu arată că e vinovat - într-adevăr, se poate susţine că perspectiva oferită e doar cea a avocatei Linda Kenney Baden. Pe de altă parte, distincţia pe care o face cartonul ce deschide filmul subliniază că relatarea unei întâmplări e coruptă de o serie de inferenţe culturale. Ei bine, tocmai această zonă a percepţiei socioculturale asupra unui eveniment se constituie într-o preocupare pentru David Mamet, o temă recurentă în opera lui de ficţiune.
 
E o treabă facilă să-l acuzi pe Mamet că tot ce spune cu filmul ăsta e că o vedetă nu poate să aibă parte de un proces echitabil, sau că ar încuraja oamenii să creadă în nevinovăţia lui Spector, cum nu cred nici că se poate limita discuţia pe marginea modului în care presa influenţează justiţia. Mamet se foloseşte de subiectul Phil Spector ca să arate mecanismele sociale prin care un individ - până la momentul respectiv considerat onorabil - e decăzut din drepturile conferite ca o răsplată pentru funcţionalitatea lui socială. Mai mult, problema nu e doar că un om care nu-şi respectă contractele sociale este pedepsit, ci că regulile după care funcţionează orânduirea sunt arbitrare, până într-acolo încât produc aberaţii.
 
Phil Spector este, în mod evident, un construct narativ; ce nu e la fel de clar, cred, e gradul de perfidie investit în el. Mamet preia imaginea publică a lui Phil Spector şi o transpune vizual: "castelul" gotic, înfăţişarea bizară asumată de Al Pacino pentru personaj, prezenţa nefastă a Lanei versus providenţialitatea Lindei, trecutul tragic al monstrului (tatăl s-a sinucis pe când era copil, motto-ul de pe piatra lui funerară i-a inspirat primul hit, căsătoriile eşuate, imposibilitatea de a oferi sau primi iubire - practic sălbăticia lui, etc.), artificialitatea şi kitschul decorului, luminat astfel încât să confere o atmosferă parodic-apăsătoare. Toate sunt detalii preluate din cultura media, însoţite de convingerea avocatei că clientul ei este nevinovat (dar şi asta e, evident, o informaţie publică), şi lipsite de o poziţie clară a filmului asupra incidentului în care Lana Clarkson a murit. Naraţiunea lui Mamet mimează naraţiunea alcătuită de media în jurul evenimentului, dar o manipulează astfel încât să-şi releve mecanismele perfide. Filmul nu e despre (ne-) vinovăţia lui Phil Spector (numai el ştie ce s-a întâmplat în noaptea aia), ci este despre cum personalitatea cuiva - în speţă, Phil Spector, cu toate excentricităţile lui - e dependentă de perspectiva unui public asupra ei.




 Toate articolele despre Phil Spector


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


ÎN PROGRAM

Cinemax 2
Miercuri, 24.01.2018 - 19,55


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Andra Petrescu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer