Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Familia Tót

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Memoria bocancului - Familia Tót


Mihai Brezeanu

ianuarie 2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Dramaturgul maghiar István Örkeny a murit în 1979. Omul care a cunoscut frontul rusesc şi lagărul nazist de concentrare în al doilea război mondial, instalarea comunismului şi revolta maghiară din 1956, a scris mult şi convingător despre felul în care omul se schimbă atunci când e confruntat cu teroarea armelor şi cu absurdul dictaturii.
 
În Familia Tót, piesă pe care Victor Ioan Frunză a montat-o în 2012 la Centrul Cultural pentru UNESCO Nicolae Bălcescu, Örkeny povesteşte întâlnirea dintre familia Tót (tată, mamă, fiică) şi un maior de armată, aflat într-o permisie de două săptămâni menită să-i calmeze nervii adânc zdruncinaţi de războiul în care se întâmplă să conducă regimentul din care face parte şi fiul familiei Tót. Satul liniştit de munte în care trăieşte familia Tót pare locul ideal în care bunul domn maior să îşi recapete forţele (fizice şi, mai ales, psihice). Unde mai pui că o bună parte din recuperarea ofiţerului ar putea aduce beneficii şi pentru familia-gazdă, al cărei fiu ar putea fi mutat în spatele frontului, la loc ferit de pericole.
 
Acestea sunt premisele de la care porneşte investigaţia lui Örkeny asupra naturii umane supuse capriciilor extreme ale istoriei. Pe de o parte, suntem martorii puseurilor paranoice ale maiorului căruia războiul i-a plantat în oase, sânge şi neuroni multiple centre de spaimă ce se activează de cele mai banale şi benigne semnale externe greşit-interpretate. Pe de alta, privim cum, pe măsură ce reuşeşte să îşi calmeze fricile primare, maiorul îşi recapătă controlul de sine, îşi evaluează situaţia, îşi percepe poziţia privilegiată de care se bucură în sânul familiei disperate să-i asigure fiului un serviciu militar cât mai sigur şi începe să îşi exercite puterea.
 
Deşi poporul său numără doar trei suflete, maiorul nu e nicidecum un dictator in variantă mini. Nici una dintre tehnicile non-violente ale totalitarismului nu îi este străină. Jucând cu dibăcie pe cartea divide et impera, ofiţerul porneşte un vast program de re-educare a membrilor familiei-gazdă, program al cărui element central este ofensiva împotriva gândirii. În cheie când comică, când grotescă, Örkeny (adus la viaţă de inteligenţa regizorală a lui Victor Ioan Frunză şi de ingeniozitatea scenografică a Adrianei Grand) pune în scenă ideea filozofică centrală a totalitarismelor din lumea întreagă: omul vechi e stricat, avem nevoie de un om nou.
 
Marele merit al textului şi al spectacolui de la CCUNB este că nu se lasă confiscat de această temă şi că dezvoltă, în paralel, observaţii când duioase, când acide atât despre lumea pre-totalitară (da, nazismul şi comunismul sunt două demenţe absolute ale istoriei, dar asta nu înseamnă că lumea pe care au încercat să o ucidă era perfectă), cât şi despre cei care au pus în practică ideologiile totalitare (traumele de război ale maiorului sunt reale; se prea poate ca el să îşi refuze şi să refuze altora momentele de introspecţie, de non-acţiune fizică pentru că a fost spălat pe creier de şefii lui ierarhici, dar, pe de altă parte, s-ar putea ca ororile frontului să fie cele care să îl facă să fugă de sine şi să încerce să îi înveţe şi pe alţii să facă asemenea lui).
 
Veridicitatea acestor observaţii, capacitatea lor de a naşte interogaţii masive, nuanţele multiple pe care excepţionala trupă de actori a lui Frunză (acelaşi nucleu de forţă ca în Îngeri în America şi Scene din viaţa insectelor) e capabilă să le sugereze dau forţă şi vigoare spectacolului de la CCUNB. Seriozitatea ideilor şi tuşelor pshihologice e viguros contrapunctată de savuroase explozii comice ale absurdului atoate-stăpânitor. Se râde des şi consistent şi asta nu dăunează defel gândirii!
 
Şi totuşi ceva nu se învârte perfect rotund în piesa de la CCUNB. E poate o scădere a textului ori poate o insuficient explorată potenţialitate a personajelor centrale. În timp ce dama Gizi Gezané (Nicoleta Hâncu) şi Poştaşul (Alexandru Ion) reuşesc să amuze, să pună pe gânduri, dar şi să emoţioneze, caracterele principale, Maiorul (George Costin - deţinătorul en-titre al principalului premiu UNITER de interpretare masculină, obţinut chiar pentru acest rol), Tatăl (Adrian Nicolae - o prestaţie cel puţin la fel de valoroasă ca a lui Costin), Mama (Sorin Miron - un nou rol superlativ în travesti, după cel din Îngeri în America) şi Fiica (aceeaşi Nicoleta Hâncu, minunată risipă de energie şi talent) mişcă prea rar cordul spectatorilor.
 
E prea multă comedie (generatoare, cum am arătat mai sus, de multiple trasee pe care gândirea e invitată să navigheze) şi prea puţină dramă. Personajele slujesc prea mult poantele născătoare de idei şi prea puţin propria lor individualitate. Chiar şi George Costin, probabil cel mai în formă mare actor de teatru al Bucureştiului, iese prea rar din cheia isteric-manipulatoare (excelent interpretată) spre care îl împing liniile de forţă ale rolului. Excepţie luminoasă este antologica secvenţa a closetului împărţit cu tatăl-gazdă. Pe acest deficit de afectivitate, finalul, deşi oarecum surprinzător, nu izbeşte în plin. E, parcă, nevoie de un pic mai multă carne pentru un aşa catharsis.
 
În plus, istoria contrazice optimismul lui Örkeny. Survenită la 10 ani de la dispariţia dramaturgului, căderea comunismului n-a semănat maiorului. Oamenii în carne şi oase n-au prins a-şi elibera casele şi minţile de cartoanele pe care fuseseră siliţi să le taie la câinii dictaturii. Cei mai mulţi dintre ei au continuat să se închine la cutia vidă la care trudiseră inutil bună din viaţă. Ca şi cum obrazul pe care fuseseră siliţi sau şi-l lăsaseră de bunăvoie murdărit păstra încă memoria bocancului ce îl izbise.



 Toate articolele despre Familia Tót


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Mihai Brezeanu


Alte articole

 Munca în teatru ţine de alegerile pe care le faci - Ideo Ideis, 2012, Oltea Zambori, un interviu cu Sorin Miron
 Comedia e luată în serios - Familia Tót, Alina Epîngeac
 Travaliul exasperant al bucuriei - Familia Tót, Beatrice Lăpădat
 Jocul de-a Dumnezeu - Familia Tót, Monica Andronescu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer