După cum ştim, lui von Trier îi place să provoace şi să şocheze. Proiectul Nymphomaniac nu face excepţie de la regulă. Încă din 2011, cineastul danez a promis un film porno. Judecînd după acest prim volum, în pofida numeroaselor scene de sex explicite (totuşi, cînd a avut von Trier reţineri la acest capitol?), nu s-a ţinut de cuvînt. În primul rînd, pentru că aici spectacolul carnal este pus în slujba unui portret intim, care ne contrariază şi ne captivează deopotrivă. În al doilea rînd, pentru că von Trier nu se mulţumeşte să ne pună în faţă nişte secvenţe cu sex (variate, ca să nu plictisească), aşa cum procedează realizatorii de producţii porno, ci introduce diverse mărci ale distanţării/înstrăinării (conceptul brechtian de Verfremdung), precum supraimpresiunea, split screen-ul sau asocierile frapante. Astfel, el evidenţiază artificialul şi convenţionalul, blochează identificarea şi, last but not least, îşi impune poziţia şi viziunea de autor.
Filmul este un bildungsroman (împărţit în capitole, cum ne-a obişnuit von Trier), în care episoadele erotice sînt analizate, retroactiv, prin prisma implicaţiilor lor etice (povestea lui Joe este una "lungă" şi "morală", după cum îşi avertizează ea, de la bun început, interlocutorul) şi, totodată, servesc ca stimulent pentru teorii care de care mai fanteziste (mergînd de la pescuitul la muscă pînă la Şirul lui Fibonacci sau de la furculiţa pentru prăjituri pînă la polifonia lui Bach). Pretextul narativ este oferit de întîlnirea accidentală dintre Joe, la 50 de ani, şi însinguratul sexagenar Seligman (prenume pe care posesorul său îl explică, acesta însemnînd "Cel Fericit" în ebraică, dar care are de fapt sensul de "Cel Binecuvîntat" în germană; ţinînd cont că Seligman face parte din aceeaşi familie onomastică cu Sigmund şi "fericire" se poate traduce, tot în germană, prin Freude, putem vedea în aparenta confuzie a altminteri eruditului personaj un omagiu subtil adus de autorul filmului părintelui psihanalizei). Joe i se confesează fără ocolişuri lui Seligman, deşi abia îl cunoscuse, şi îşi trece în revistă momentele importante ale maturizării sale, începînd cu descoperirea sexualităţii în adolescenţă şi ajungînd (probabil, în volumul II) la experienţa-limită care a lăsat-o, rănită şi inconştientă, într-un gang de lîngă locuinţa bărbatului. Iar Seligman o ascultă atent pe Joe, absorbit de povestea ei (ba chiar acceptă unele coincidenţe ce i se par complet nerealiste, deoarece decide că aşa va ieşi mai cîştigat), dar, cum apetenţa sa pentru teorie, combinată cu tentaţia de a face paradă, eclipsează deseori fascinaţia exercitată de epopeea erotică, el întrerupe ocazional firul povestirii (de pildă, în secvenţa din tren, von Trier apelează chiar la fast rewind, la fel ca Michael Haneke în Funny Games, pentru a accentua brutalitatea intervenţiei).
Regizorul, care îşi gîndeşte filmele în trilogii, a declarat că Nimfomana reprezintă capitolul final din "trilogia depresiei", care mai include anterioarele Antichrist şi Melancholia (ambele cu aceeaşi Charlotte Gainsbourg într-un rol principal), dar, deşi Joe se străduieşte să-l convingă pe Seleigman că este o fiinţă fundamental rea, noul film mi se pare mai apropiat, încă din prima sa parte, de "trilogia bunătăţii" (sau a "Inimii de Aur"), din care fac parte mai vechile Abisul sufletului, Idioţii şi Dansînd cu noaptea. Joe poate fi considerată o versiune pervertită a lui Bess din Abisul sufletului (nu cred că este întîmplătoare nici alegerea lui Stellan Skarsgård, odinioară interpretul lui Jan, pentru rolul lui Seligman). Dacă "păcătoasa" şi "bolnava" Bess îşi oferea trupul unor străini cu convingerea sinceră că astfel, prin voia divină, îl ajută pe preaiubitul Jan (soţul ei paralizat), "nimfomana" Joe o face, programatic, în semn de revoltă împotriva unei societăţi pentru care iubirea (mai josnică decît sexul, în opinia ei) reprezintă o valoare centrală (de unde şi tagline-ul filmului: "Uită de dragoste"). Chiar şi hainele "trage-mi-o acum" ale lui Joe şi B., prietena şi tovarăşa ei de orgii, amintesc de vestimentaţia la care recurge Bess în escapadele sale amoroase. Bănuiesc că tema sacrificiului, explicabil prin autoculpabilizare (ca şi în Abisul sufletului), va fi potenţată în volumul II.
Jocul "vontrierean" de-a sexul nelimitat (şi efectele sale mai mult sau mai puţin aşteptate) atinge climaxul (tragi)comic în momentul cu Uma Thurman, care, beneficiind de retragerea din proiect a lui Nicole Kidman, îşi dovedeşte clasa în rolul soţiei abandonate din cauza lui Joe. Există, însă, şi un capitol care face notă discordantă faţă de restul filmului - cel care abordează agonia şi moartea tatălui protagonistei. Aici, schimbarea radicală de registru, acuitatea observaţiei şi renunţarea provizorie la ludic ne duc cu gîndul la o dramă realistă (chiar şi cele două secvenţe de sex cu un străin pot fi justificate psihanalitic), însă regizorul utilizează şi aici o marcă a distanţării, anume alb-negrul.
"Marele Film Erotic (mare pentru că e Film, mare pentru că este Erotic!) aşteaptă probabil mileniul şi secolul acestea noi pentru a se manifesta...". Aşa îşi încheia Alex. Leo Şerban un eseu din 2006. Mai avem de aşteptat două săptămîni (volumul al doilea se lansează la noi pe 7 februarie) pentru a decide dacă Nimfomana lui Lars von Trier este acel "Mare Film Erotic" sau nu.