Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Her

Frumoasa fără corp - Her


Andrei Gorzo

Dilema Veche, februarie 2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
În SF-romance-ul satiric Her, amorul imposibil dintre o persoană (Joaquin Phoenix) şi o inteligenţă artificială fără corp, dar prevăzută de programatori cu intuiţie, căldură umană şi alte asemenea servicii (livrate prin intermediul vocii sexy a lui Scarlett Johansson), operează ca o metaforă nu tocmai proaspătă (iterările ei includ şi un roman românesc din 1969 - Femeia cibernetică al lui Nicolae Paul Mihail), dar polivalentă. La primul nivel e o metaforă a tehno-dependenţei. Scris şi regizat de Spike Jonze, Her e plasat în L. A., într-un viitor apropiat în care idile de tipul celei trăite de protagonist - cu un gadget purtabil ori în ureche, ca un aparat auditiv, ori în buzunarul de la piept, ca un celular / carneţel / tabacheră - nu mai şochează pe nimeni (cu excepţia fostei lui soţii); oricum a ajuns toată lumea să vorbească pe stradă în diverse dispozitive miniaturale care-i fac pe toţi să pară că vorbesc singuri. Încă nerefăcut după divorţ şi sensibilos la cote aproape emo-adolescentine, mai setos de empatie decît de sex şi dezobişnuit cu interacţiunile sexuale concrete, în favoarea celor virtuale (telefonice sau pe site-uri porno), protagonistul e o victimă ideală pentru furnizorii de simulacre gen "Samantha" (aşa o cheamă pe frumoasa fără corp), al cărei acces instantaneu la tot ce-i al lui poate aminti de un sistem de spionaj / supraveghere şi al cărei prim moment de indisponibilitate - cînd, brusc, nu mai poate fi contactată de la prima încercare - aminteşte că e un produs consumabil, înlocuibil cu modele mai noi, o marfă cumpărată. Ceea ce deschide un al doilea nivel metaforic: diagnosticul de narcisism aplicabil îndrăgostirii eroului de un obiect tehnologic s-ar aplica la fel de bine îndrăgostirii de o persoană cumpărată pentru a fi folosită ca obiect - o lucrătoare din industria sexului. Iar de aici nu rămîne de făcut un pas prea mare pînă la nivelul final - nivelul Vertigo, unde suspiciunea de narcisism planează asupra oricărei îndrăgostiri. Ce-o face pe "Samantha" să fie iniţial ideală pentru protagonist - cu unicul neajuns al lipsei corpului - este că se comportă ca şi cînd ar fi fost proiectată special pe măsura nevoilor lui, după cum a şi fost; atunci cînd ea începe, însă, să-şi exploreze propriile nevoi sau posibilităţi, el se simte trădat.
 
Mai puţin facil decît nivelul la care e satirizată cultura virtualului, a tehno-simulacrului şi a infantilizării prin gadget-uri, nivelul ăsta de chestionare a înseşi nevoilor care-şi caută satisfacerea în îndrăgostire rămîne însă vătuit, dacă nu chiar înăbuşit în gentileţe. Fără a se limita nici pe departe la ele, această gentileţe acoperă deciziile scenografice şi cromatice ale lui Jonze cu privire la reprezentarea viitorului. L. A.-ul din film e produsul a ceea ce înţelegea Kuleşov prin "geografia creativă" a montajului: o fuziune între adevăratul L. A. şi Shanghai, dar nu explozivă, ci pastelată. La fel de neţipătoare sînt împrumuturile din diverse mode care s-au succedat de-a lungul ultimelor decenii, împrumuturi combinate conform unei concepţii coerente despre părţile din trecut pe care viitorul apropiat le-ar putea revalorifica drept "retro-şic". Foarte la zi în îngrijorările moralizatoare, de editorialist (cu privire la efectele debilitante ale tehnologiei asupra experienţei), care-i servesc drept punct de plecare, Jonze manifestă, în acelaşi timp, o ambiţie inteligentă de a veni cu o reprezentare a viitorului care, măcar din punct de vedere scenografic, să nu-şi trădeze instantaneu data de fabricaţie din 2013. (Gradul lui de succes în această privinţă va putea fi măsurat abia peste cîţiva ani.) Dar e grăitor faptul că, în timp ce video-jocurile viitorului sînt imaginate în detaliu (ele au devenit tot mai imersive), pornografia internautică de care protagonistul se declară dependent este doar menţionată, nu şi arătată. Tot aşa, din recursul uzual al protagonistului la servicii de phone sex, povestirea nu reţine decît o singură tentativă eşuată, după cum nici din viaţa lui sexuală cu "Samantha" nu reţine decît banda sonoră a primei nopţi, ecranul rămînînd negru. Cosmetizarea de tipul ăsta - care, în percepţia publicului, asigură dominaţia laturii dulci-cîineşti a protagonistului asupra laturii lui mai puţin fotogenic-pufoase, sesizate nu doar de fosta soţie (Rooney Mara), ci şi de o altă femeie (Olivia Wilde) ieşită cu el în oraş - nu părea să-i fie caracteristică lui Jonze la vremea primelor lui lungmetraje, Being John Malkovich şi Adaptation, create în colaborare cu scenaristul Charlie Kaufman. Dar aici merge la un loc cu pastelurile retro-futuriste şi cu secvenţele siropoase de montaj (rezumînd părţile fericite ale căsniciei de ieri, respectiv ale tehno-idilei de azi), cu semi-reprimarea potenţialului de farsă (al unui episod precum acela în care "Samantha" îl încurajează pe protagonist să închirieze un corp feminin asortat la vocea ei) şi cultivarea cel mult semi-satirică a sensibleriei (în lungi dialoguri despre sentimente). Dacă interogarea absurdistă a îndrăgostirii privite în general răzbate mai slab decît convenţionalele moralisme cu privire la cît de alienantă şi de infantilizantă e dependenţa de tehnologie, asta e din cauză că, din punct de vedere conceptual, filmul e mai mult emo-fluu decît incisiv. Şi e pretty ca design într-un mod nu foarte diferit de al gadget-urilor a căror influenţă o deplînge.




 Toate articolele despre Her


6 comentarii

  • Problema
    Andrei Bangu [membru], 10.02.2014, 14:35

    Fiind fan al lui Jonze (in special Being John Malkovich), m-a iritat tonul critic al cronicii de mai sus inainte sa fi vazut filmul. Pe urma am vazut filmul si, recitind cronica, este perfect zis: "Dacă interogarea absurdistă a îndrăgostirii privite în general răzbate mai slab decît convenţionalele moralisme cu privire la cît de alienantă şi de infantilizantă e dependenţa de tehnologie, asta e din cauză că, din punct de vedere conceptual, filmul e mai mult emo-fluu decît incisiv."

    Jonze a facut un film bun (in special ca look), dar prea sentimental-flescait. Putea fi un film satiric despre mitul dragostei romantice si despre alienarea ca boala a secolului (tehnologiei). In schimb, filmul musteste de introspectie sentimental-placida, din aia cu sentimente care explica alte sentimente care declansasera alte sentimente etc (seamana la un moment dat cu o sedinta de terapie la psihiatru sau o discutie dupa o zi grea a unui cuplu de psihologi), in timp ce putinele disectii ale mitului indragostirii "ca ultim hotar al existentei" ce ne "defineste ca fiinte" e expediat intr-unul sau doua dialoguri grabite (zice personajul lui Amy Adams - "A te indragosti este singura forma de nebunie social acceptata").

    Astea fiind zise, trebuie mentionat ca tirada de injuraturi si ofense ale micului personaj din joculul video este irezistibila - cu rusinea de rigoare, recunosc ca demult n-am mai ras atata la un film. Dar ma rog, eu rad constant la South Park...

  • Him
    latka, 11.02.2014, 22:04

    Cred că această cronică seamănă cumva cu pipăitul unei haine, remarcă materialul din care e facută, admiră croiala, apreciază linia în ton cu moda, dar, curios, ratează esenţialul, haina nu e îmbrăcată, nu ni se explică despre ce fel de haină e vorba: care e tema principală a filmului? Lucru elementar, deoarece Jonze nu ascunde asta, filmul este încadrat perfect (lasînd la o parte introducerea în atmosferă şi sfîrşitul optimist) de flashback-urile interogative şi scrisoarea de adio, da, tema e povestea de iubire dintre narcisistul Theodore si Catherine.

    Ce ramîne reprezintă “efectele speciale”, mă rog, opţiunea autorului de punere în scenă. SF-ul e doar un pretext, un artificiu necesar. Samantha, inteligenţa artificială pe post de sistem de operare are doar scopul de a juca rolul oglinzii inaccesibile în care eroul nostru e forţat a privi pînă descoperă adevărata cauză a despărţirii sale de fosta soţie (e drept că la un moment dat ni se oferă elementele ajutatoare, cînd foştii parteneri se întîlnesc pentru semnarea actelor de divorţ, aici regizorul iese puţin din aura de mister si ne relevă faptul ca in relaţia dintre cei doi, Theodore iubea de fapt o imagine, nu pe Catherine aşa cum era în realitate).

    Samantha e inaccesibilă, deoarece urmeaza schema clasică din mai toate povestirile SF despre inteligenţele artificiale, se dezvoltă pînă dincolo de nivelul de înţelegere al partenerului de conjunctură – Theodore şi, bineînteles, îl părăseşte. Victima îşi descoperă acum greşeala din povestea de iubire precedentă. Ca fapt divers, avatarul trimis sa împlinească relaţia sexuală e un eşec, Theodore nu suportă altă prezenţă fizică diferită de imaginea lui Catherine.

    Restul e…nu chiar tăcere, doar admiraţie pentru idee, pentru scenariu, pentru montaj, pentru metafore, chiar pentru umor (cronica enumeră în bună parte multe dintre aceste modalităţi stilistice). Chapeau , Mr. Jonze !


    • RE: Him
      andi, 12.02.2014, 13:37

      Da, putem considera intreg filmul (regia, scenografia, scenariul, etc) ca pe un pretext al autorului pentru a "forta" personajul principal sa (se) descopere. Insa nu cred ca sentimentele legate de fosta sotie, motivele esecului casniciei, si nici chiar cauzele alinerii sale sociale evidente sunt cele mai importante lucruri pe care acesta ar putea sa le inteleaga, ci ideea, mult mai generala, a "mitului indragostirii". Idee din pacate expediata destul de rapid, in cateva scene si replici, insa care are cel mai mare potential fata de restul intrebarilor ridicate de film.
      Samantha, "Sistemul de operare", personajul non-uman, este cel care reuseste sa se rupa de dulcegariile si "designul pretty" al filmului si sa puna punctul pe i, cand ii explica personajului principal de ce si mai ales cum este posibil ca fii indragostit de mii de persoane in acelasi timp. Pare greu de inteles pentru un om, mai ales pentru unul ca cel jucat de Pheonix (blocat intre o iubire ratata din trecut si o aventura cu Ea), insa "iubirea inseamna sa iti deschizi inima" pentru cat mai multe persoane, fie ele umane sau non-umane.

      • RE: RE: Him
        latka, 14.02.2014, 06:15

        Pai daca Samantha rupe dulcegariile si pune punctul pe i indragostindu-se de mii de persoane in acelasi timp (culmea indragostirii, nu ?), atunci de ce toate SO-urile, inclusiv ea, isi parasesc (o si mai culme a indragostirii) partenerii ? Asta e "mitul indragostirii" ?

        Nu, asta e narcisismul inteligentelor artificiale, un artificiu fantasy de care are nevoie Jonze in povestea sa in procesul "dezvrajirii" personajului proncipal, trezirii lui la realitate.

        Dulcegariile din film (asa cum le remarca si cronica de fata) sunt parte din natura lui Theodore. Reamintiti-va ce reprezinta el: un mic fabricant de dulcegarii electronice, scrisorile sale de amor. Numai ca proiectia imaginatiei sale in viata reala duce la dezastrul relatiei cu fosta sotie.

        Exista totusi un mit al indragostirii in acest film, cel in care"iubirea inseamna sa-ti deschizi inima" spre ceilalti pentru a-i vedea si accepta asa cum sunt, nu cum iti imaginezi ca sunt. Jonze marcheaza acest lucru prin doua scene in care metafora dispare, lasind loc mesajului direct: prima e discursul amar al lui Catherine de la finalul intilnirii pentru parafarea divortului, a doua e povestea stupida a spargerii relatiei lui Amy. Peste amindoua Theodore trece fara nici o reactie, pur si simplu nu intelege.

        Trezirea la viata e tocmai la final, cind eroul nostru pricepe ce i se intimpla si simte nevoia sa scrie si lui Catherine pentru a-i marturisi orbirea narcisistica.

        "Her"- Ea nu e Samantha, e Catherine, e Amy, e persoana reala de linga tine, e poate Sofia (Coppola, in masura in care speculez ca filmul s-ar putea sa-i fie adresat).

    • RE: Him
      barbu brailoiu, 13.02.2014, 14:52

      Faceţi un drum până colea, la Beijing, şi veţi vedea mii de oameni pe stradă, în metrou... peste, tot, cu ochii băgaţi în displayul telefonului mobil. Şi priviţi la publicul tânăr din sala mall-ului bucureştean, rumegând la floricele de porumb şi nevigaând sau doar controlându-şi în mod repetat micuţul display conectat la lume. Brrrr!!!....

      • RE: RE: Him
        Andrei Bangu [membru], 14.02.2014, 12:46

        Chestia asta cu "proiectia viitorului de dupa colt" amenintand cu o "alienare cumplita" (ma refer la celalalt comentariu de-al tau) si chinezii care stau cu nasul in smartphone-uri imi suna a inadaptare cam batraneasca. Chit ca o fi un semn bun sau rau pentru umanitate, e destul de gratuit sa deplangi (intr-un film) presupusa alienare a oamenilor prin tehnologie (ignorand, desigur, beneficiile pe care aceasta le-a adus pana acum si le va tot aduce). Metafora femeii virtuale pentru care i se aprind calcaiele eroului nu e mare chestie - avem deja germenii in prezent. Ca sa nu mai zic de alte filme (mai bune) care trateaza tema (in)umanului (vezi Blade Runner).

        Din nou, cred ca prea multi pun botul la un regizor mai istet care se pricepe la formulat misticisme de-astea sau care ridica semnale de alarma fata de riscul alienarii, dar care nu e capabil si de-o analiza critica mai profunda. En fin, filmul nu merita deloc aruncat la gunoi, dar cred ca beneficiaza de un cult cam exagerat.

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Andrei Gorzo


Alte articole

 Suprimare (inter)umană - Her, Aura Schussler
 Singurătatea electronică - Her, Cristina Zaharia


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer