Ioana d'Arc e fata care a intrat în altar, a făcut dragoste cu Dumnezeu, a dat foc bisericii şi apoi, cu siguranţă, a ajuns în rai. Ba chiar acum e şi sfântă la catolici. Mitul fetei de 19 ani, care a plecat de nebună să salveze Franţa cu sabia Arhanghelului Mihail e unul necesar nouă. Pentru că este un mit modern şi tânăr. La fel ca ţinta ei, la fel precum crezul ei, la fel ca filmul lui Carl Th. Dreyer. Cine a spus că filmul e mut, ar trebui să îl revadă. Celor care nu l-au văzut, li-l recomand cu credinţă. Deşi este făcut la 1928 şi vorbele nu sunt auzite, ci tipărite pe un fundal negru, filmul urlă. Am ajuns din întâmplare să-l văd. Mi-a făcut plăcere să o recunosc pe fata cu ochi mari a cărei poză o am în cameră. E chiar Ioana, curajoasa Ioana, care stă la mine pe perete pentru a umple un loc gol de pe un zid urât. Ea stătea şi se uita la mine şi eu, jur, habar nu am cine era. Dar acum e altă treabă între noi.
Vorbesc despre filmul La passion de Jeanne d'Arc dincolo de amorul artei. Demenţa adolescenţei şi ardoarea de a crede întru totul în bine, în pur şi simplu BINE, e ceva de care noi, modernii contemporani fără de sau cu prea multe prinţipuri, avem nevoie. Îţi poţi închipui ca acum cineva să moară, nu să se sinucidă, să moară, pentru ceva ipotetic, idealist? Pentru o speranţă de o inocenţă imaculată. Nu, nu, nimeni?
Ca film "de artă" este o bijuterie. Poţi face o comparaţie de genul "de unde am plecat şi unde am ajuns?", cu un bonus de "încotro mergem?". Şi vei vedea ce putere are o imagine mişcătoare a Mariei Falconetti când vorbeşte cu Dumnezeul revelat (în acest punct, dacă fecioara din Orleans era sau nu schizofrenică este mai puţin important, dar, Doamne, câtă emoţie transmite actriţa asta). Sau ce frumoasă este construită lupta dintre două categorii fantasmagorice şi fanatice: îngerii şi diavolii. Sau când fiica lui Dumnezeu îşi duce în braţe crucea, în vreme ce Fiul a dus-o în spate. Teatralitatea, interesantă tocmai prin exagerarea reacţiilor şi a mimicii, este specifică actorilor filmelor de la începuturi şi face ca sentimentele să fie transmise pe pâine. Însă mesajul, partea aia puternică despre curaj şi speranţă, aia o traducem noi acum şi ne poate fi de mare folos.
Poate nouă nu ni se arată Arhanghelul sau poate noi nu îl recunoaştem prea uşor, dar măcar avem bucăţi şi bucăţele de artă care ar trebui să ne intre în ochi, inimă şi minte. Priveşte. Înţelege. Reacţionează.