Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul TIFF 2013

Succesele de la Festivalul Internaţional de Film Transilvania, 2013


Bianca Andreea Bănică, Oana Ghera, Raluca Durbacă, Mihai Kolcsár

Film Menu, noiembrie 2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
 The Act of Killing 
Danemarca - Norvegia - Marea Britanie, 2012
Regie: Joshua Oppenheimer, Anonim, Christine Cynn

Generalul liberian Joshua Milton Blahyi, cunoscut şi ca generalul "Butt Naked", obişnuia să le spună băieţilor recrutaţi pentru a face parte din armata sa că aceia pe care îi împuşcă nu mor, ci învie, exact aşa cum se întâmplă cu oamenii din filmele cu Van Damme sau Arnold Schwarzenegger: mor într-un film, dar revin în următorul. Strategia lui "Butt Naked" a dat roade. Atâta timp cât nu exista un final definitiv, cât diegeza putea fi modificată fără urmări ireparabile, actul de omor căpăta trăsături mecanice, se ficţionaliza, intra într-un simulacru cu final deschis care le permitea participanţilor să-şi construiască o persona, o identitate alternativă care prelua responsabilitatea morală pentru omor. Mirajul Hollywood-ului, de a crea lumi alternative verosimile nu prin actorii sau faptele care le populează, ci prin mecanica acestora, bazate pe continuitate şi pe detalii identificabile cu realitatea, le-a oferit copiilor-soldaţi a license to kill. Ce se întâmplă, însă, atunci când nu joci rolul eroului cu pieptul dezgolit, mânjit de funingine, ci pe al victimei acestuia?

Joshua Oppenheimer, regizorul documentarului The Act of Killing, a sperat că această inversare de rol va putea funcţiona ca metodă de terapie pentru câţiva asasini indonezieni, acuzaţi de omorârea a mai bine de 500.000 de oameni, presupuşi comunişti, în anii '60. Protagonistul documentarului este Anwar Congo, acum bunic, care obişnuia să îşi tortureze victimele şi să le omoare apoi cu un cablu sau o coardă de pian, aşa cum văzuse în filmele hollywoodiene cu gangsteri. De fapt, Anwar încă îşi spune gangster, un termen care în limba locală s-ar traduce ca "om liber", "rebel", şi se consideră o parte esenţială din mişcarea de reconstrucţie a Indoneziei. Pasiunea lui pentru filme americane este evidentă. Înainte de a deveni asasin plătit în slujba guvernului, obişnuia să vândă bilete de cinema "la negru". Astfel că, atunci când Oppenheimer îi propune să facă reconstituiri ale crimelor pe care le-a comis, însă deghizate în scene suprarealiste de musical, western sau filmu noir, Anwar acceptă fără rezerve, bucuros la gândul că va avea încă o dată ocazia să presteze pentru public. Anwar Congo percepe însă realitatea din două poziţii diferite, cea de actor şi cea de spectator. De aceea, Oppenheimer îi cere să privească ce s-a filmat şi îi înregistrează reacţiile. Anwar însă nu se poate detaşa şi, astfel, nu poate judeca moral acţiunile personajului principal, ci este atent ca mizanscena, scenografia, costumele să fie verosimile şi să corespundă viziunii sale asupra secvenţei. Noroc că Anwar Congo este un profesionist şi că înţelege natura metaficţiunii în care joacă rolul principal. Astfel, într-o secvenţă demnă de premiul Oscar pentru cel mai bun actor, cameleonicul Anwar Congo îi dă într-un final lui Oppenheimer ce-şi doreşte, jucând admirabil, ca şi generalul "Butt Naked", rolul asasinului care-şi regretă fapta.
(Raluca Durbacă)
 

 Izmena (Trădare)
Rusia, 2012
Regie: Kirill Serebrennikov
 
Inimile femeilor bat mai tare decât cele ale bărbaţilor. Inimile femeilor sunt mai puternice, pentru că ele trebuie să reziste la presiunea unei naşteri. Bărbaţii trebuie să reziste şi ei, totuşi, la ceva - tentaţiei. Cel mai recent film al lui Kirill Serebrennikov se foloseşte de paradigma cuplului disfuncţional pentru a crea un cerc vicios al trădării, pentru a analiza valenţele adulterului în funcţie de statutul celor înşelaţi, respectiv al celor care înşeală.
 
El şi ea sunt doi oameni căsătoriţi. Ea nu poate avea copii şi are un soţ care nu contribuie la viaţa sexuală de cuplu, masturbându-se noaptea în timp ce soţul doarme pe jumătatea lui de pat. El are o viaţă sexuală activă, o soţie care se simte indignată dacă i se reproşează existenţa unei aventuri extraconjugale şi un fiu cu care se poartă mai agresiv decât ar fi nevoie. El crede că are o problemă cu inima şi vine la ea pentru o consultaţie. Ea îl asigură de două lucruri: că e sănătos şi că soţia îl înşală cu soţul ei. El şi ea încearcă să facă sex într-un hotel pentru a se răzbuna, dar nu reuşesc. Soţul ei şi soţia lui mor, căzând de la etaj, din balconul unei camere a aceluiaşi hotel. El face o obsesie pentru ea, dar ea îl respinge şi preferă să plece. Recăsătoriţi, el şi ea, întâlnindu-se din întâmplare, îşi înşeală partenerii. Soţul ei află. El moare de un infarct. Ea dispare într-un halou.
 
Departe de a fi o melodramă, Trădare este mai degrabă o parabolă cu estetică sumbră care creează o atmosferă de alienare în jurul poveştii: plan-contraplanuri care creează iluzia unei distanţe între personaje care stau faţă în faţă, contraplonjeuri de la înălţime care dau senzaţia de grotesc, trecere temporală sugerată metaforic printr-o traversare spaţială şi o schimbare de vestimentaţie (femeia, interpretată de Franziska Petri, pleacă de lângă bărbatul care tocmai îi mărturisise că nu poate trăi fără ea, renunţă la haine, rămânând goală în mijlocul pădurii, apoi îmbracă altele şi traversează din nou pădurea, ajungând la noul său soţ). Spaţiile sunt solitare, fie foarte largi şi arhitecturale, fie închise, întunecate şi claustrofobice, propagând o senzaţie continuă de pericol, dublată de planul sonor compus din picături sacadate, adieri de vânt ascuţite, sunete surde sau ecouri ale gesturilor personajelor în contact cu obiecte din spaţiile largi, precum şi de muzica extra-diegetică extrem de gravă.

Filmul nu încearcă să ajungă adânc la nivelul psihologic al personajelor, ci mai mult să generalizeze ideea păcatului produs prin tentaţie, care pare să fie mai puternică decât raţiunea, sau decât intensitatea unei experienţe anterioare în care actualul trădător a fost victimă. Ambiguităţile lăsate intenţionat, fără o explicaţie clară (cauza morţii celor doi soţi, infarctul subit al unui bărbat sănătos) sugerează un alt nivel al tentaţiei, acela guvernat de dorinţa de răzbunare, de ura provocată de umilinţa la care sunt supuşi cei înşelaţi. Concluzia filmului este una tragică, întrucât cei care păcătuiesc primesc pedeapsa capitală, controlul emoţional nu pare a fi o posibilitate, personajele fiind vulnerabile, acţionând direct, depăşind limitele morale şi atrăgându-şi astfel o inevitabilă soartă damnată.
(Bianca Bănică)
 
 
 Love Building
România, 2013
Regie: Iulia Rugină
 
Love Building e (aproape) o comedie romantică concepută de trio-ul Iulia Rugină - Ana Agopian - Oana Răsuceanu în jurul a vreo treizeci de (aproape) actori, cursanţi ai şcolii de actorie înfiinţate de trio-ul Dragoş Bucur - Alexandru Papadopol - Dorian Boguţă, un film exerciţiu sau un exerciţiu de actorie filmat, pe care distribuitorul, Media Pro Pictures, l-a considerat suficient de împlinit pentru a intra în circuitul festivalier şi în sălile de cinema. Set-up-ul, născut din nevoia de a găsi ceva de făcut fiecăruia dintre cursanţi, este cel al unei tabere pentru cupluri disfuncţionale care vin "să se repare" cu ajutorul a trei experţi în probleme amoroase, la rândul lor, scurtcircuitaţi afectiv. Ecuaţia e simplă. Din douăzeci şi mai bine de actori rezultă paisprezece cupluri şi încă două-trei personaje auxiliare. Mai multe actriţe decât actori rezultă douăsprezece cupluri straight şi două gay - ambele de lesbiene, fără vreo altă implicaţie decât cea imediată, de a înghesui pe toată lumea pe ecran - şi tot aşa, o înşiruire de personaje schematice, etichetate cât mai la vedere şi vânturate prin faţa spectatorului, de la cuplul de actori porno care la finalul zilei nu se mai doresc unul pe celălalt din punct de vedere sexual, la soţia de politician care se simte ignorată în căsnicie şi care (sic!) a sfârşit prin a veni singură, trecând prin "şapte cazuri de incompatibilitate, două înşelări şi o impotenţă / frigiditate".
 
În forma ei destul de dezlânată, povestea urmăreşte felul în care metodele de terapie de cuplu ale celor trei eşuează, deloc surprinzător dacă iei în considerare datele celor trei terapeuţi - unul (Papadopol) e inhibat sexual, altul (Boguţă) a fost înşelat de soţie cu propriul ei văr, iar celălalt (Bucur) e dat peste cap de întâlnirea cu iubita din studenţie, venită ca pacientă. Degeaba învaţă cuplurile să se sărute "ca prima dată", degeaba îşi mărturisesc păcatele, toate se duc pe apa sâmbetei de dragul posibilităţii de a câştiga un apartament pus la bătaie de invitatul special al taberei, presupus moderator celebru al unui reality show pe probleme amoroase. Toate, mai puţin dragostea adevărată, aşa cum apare ea întruchipată de singurul cuplu trecut de prima tinereţe din tabără - veniţi, aflăm ulterior, de dragul de a-şi lua o vacanţă împreună, nicidecum din cauza nu-ştiu-cărei crize prin care ar fi trecut relaţia lor, mână în mână, alergând în urma tuturor, atenţi unul la celălalt, indiferenţi la lumea din jur, aproape în slow motion, nu cumva filosofia ascunsă a filmului să scape cuiva.
 
"A fost odată ca niciodată o prinţesa frumosă şi deşteaptă. Toţi prinţii o iubeau. Când s-a făcut mare a găsit un prinţ de care s-a îndrăgostit şi ea. Şi s-au căsătorit. Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi." Quod erat demonstrandum. Carevasăzică, o fi încercând Iulia Rugină să ironizeze pe ici, pe colo premisa clasică a dragostei care învinge totul din comediile romantice, dar dincolo de două-trei replici sarcastice ca cele ale lui Bucur, demonstraţia ei e la fel de tezistă.
(Oana Ghera)
 
Prince Avalanche
Statele Unite ale Americii, 2013
Regie: David Gordon Green
 
După două filme cu succes de box-office (Pineapple Express şi Your Highness), în 2013, regizorul David Gordon Green s-a întors la genul în care şi-a început cariera, şi anume filmul indie. Prince Avalanche este un remake după filmul islandez Á annan veg / Oricare dintre căi de Hafsteinn Gunnar Sigurðsson din 2011, un buddy-drama-comedy minimalist şi cu tonuri absurde.
 
Filmul începe cu informaţia că în 1987 incendii din pădurile texane au distrus peste 1600 de cămine şi au rezultat în moartea a patru oameni. Un an mai târziu îi găsim pe cei doi protagonişti lucrând la reparaţia unui drum din pădure, şi anume la vopsirea liniilor de trafic. Alvin este un bărbat de vreo 35 de ani, care crede în munca serioasă şi corectitudine, profită de săptămânile petrecute în sălbăticie cu cortul, lucrând la şosea, pentru a medita, a-şi pune sufletul în echilibru şi a învăţa limba germană de pe casete, ca să se poată descurca când va merge cu iubita în excursie în Germania. Când nu lucrează, pescuieşte sau scrie scrisori introspective şi poetice iubitei sale, în care analizează în detaliu cele mai diverse aspecte ale vieţii. Lance este fratele mai mic, de vreo 23 de ani, al iubitei, pe care Alvin l-a angajat pentru a băga în el disciplină şi seriozitate. Acesta detestă timpul petrecut în pădure şi nu vrea decât să fugă în oraş în weekenduri pentru a pune mâna pe nişte "acţiune".
 
Filmul începe cu imagini ale unei păduri arzând în noapte, acompaniate de o muzică orchestrală modernă - sunt cadre largi, încărcate estetic şi uneori sugestive, întreaga secvenţă părând începutul din Apocalypse Now văzut prin ochii lui Terrence Malick. De altfel, Green l-a numit adesea pe Malick drept o influenţă majoră, ceea ce în acest film îşi face simţită prezenţa, atât prin cadrele lungi şi liniştite de natură cu greu integrate în poveste, scenele filmate la lumină de golden hour şi firul narativ destul de fragil, care nu se bazează pe înaintarea unei poveşti clare, ci este construit în jurul personajelor, al interacţiunilor şi al micilor momente în centrul cărora se află acestea. Exemple ar fi majoritatea discuţiilor dintre Lance şi Alvin, dar şi întâlnirile cu celelalte două personaje din film, o bătrânică a cărei casă a fost arsă şi care îşi petrece zilele scormonind prin cenuşă după amintiri, sau întâlnirile repetate cu un domn în vârstă care le dă sfaturi de viaţă şi mult rachiu de casă. Un alt moment important este acela în care Alvin, rămas singur peste weekend, intră printre ruinele unei case şi reconstituie momentele de viaţă de familie pe care şi le doreşte arzător; deschide uşi invizibile, urcă şi coboară scări care nu sunt acolo şi vorbeşte cu soţia sa imaginară.
 
Personajele par a fi prinse în spaţiul pădurii arse, de parcă o forţă le reţine. Doar în final, protagoniştii, care nu se înghiţeau, dar menţineau o relaţie politicoasă, îşi dau frâu liber sentimentelor şi după un val de insulte şi reproşuri se împrietenesc. După o noapte de bairam cei doi decid să-şi facă bagajele şi să plece câteva zile să se distreze, să lase locul în urmă. Pe drum o regăsesc pe bătrână, care însă îi ignoră complet, urcând în maşina bătrânului care insistă că este singur în maşină, de parcă toţi ar exista în planuri diferite. Abia acum mintea privitorului revine la implicaţiile posibile ale informaţiei inserate pe ecran în debutul filmului.
(Mihai Kolcsár)


Descarcă programul TIFF şi sinopsisurile filmelor, 2013 aici..



 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2013
 Toate articolele despre Love Building
 Toate articolele despre Act of Killing, The


0 comentarii

Spacer Spacer