În montarea sa, Vlad Cristache păstrează cadrul de basm, feeric, aşa cum l-a conceput autorul, dar decontextualizează cadrul acţiunii, personajele evoluînd într-un timp şi într-un loc ce nu poartă trăsături specifice: prinţul de Popo şi prinţesa de Pipi sînt nişte simboluri, valabile oriunde şi oricînd. Dacă în piesa lui Bűchner, care a ajuns abia după şaizeci de ani să fie montată pentru prima oară, satira avea drept ţintă superficialitatea relaţiilor în cadrul organizării statale, ironia este dusă mai departe de Vlad Cristache şi extinsă la întregul spectru uman. Citită în cheie absurdă, piesa lui Georg Bűchner capătă valenţe noi, note ionesciene, în care totuşi există cîteva personaje care vor şi reuşesc să iasă din "sistem". Pe un fundal diafan, care are tocmai rolul să semnalizeze un univers în care lucrurile nu funcţionează cum trebuie, Leonce, prinţul din regatul de Popo, trebuie să se însoare cu o prinţesă pe care nu o ştie, un mariaj aranjat de tatăl lui. La rîndul ei, prinţesa Lena, din regatul de Pipi, trece prin aceeaşi dramă. Se hotărăsc să fugă şi, ca prin minune, prin forţa destinului - căci Bűchner nu ia în răspăr ideea de destin, linie continuată şi de Vlad Cristache -, se întîlnesc undeva în Italia, la un han, se îndrăgostesc (la fel cum se îndrăgostesc şi însoţitorii lor, Valerio - Constantin Cojocaru - şi guvernanta Lenei - Ramona Gîngă) şi decid să-şi păcălească familiile pentru a rămîne împreună, neştiind că, de fapt, chiar ei fuseseră sortiţi unul altuia, inclusiv de către interesele politice.
În rolurile prinţului şi al prinţesei, Vlad Cristache i-a distribuit pe Ionuţ Vişan, un actor cu care lucrează frecvent, şi pe Corina Borş, amîndoi surprinzînd curat ingenuitatea şi naivitatea personajelor lor. Nişte visători, cu capul în nori, ei nu sînt însă cei superficiali, dimpotrivă, ei înţeleg mult mai bine mersul lucrurilor şi faptul că un compromis naşte un alt compromis, pînă cînd se ajunge la o lume absurdă; de fapt, cei superficiali sînt ceilalţi, oamenii aşa-zis serioşi, captivi într-o existenţă falsă, rigidă, condusă după o serie de reguli stupide şi abuzive. Scenografia, marca Vladimir Turturica, şi costumele punctează ideal acest mesaj: slujbaşii mărunţi sînt îmbrăcaţi toţi în costume identice, parcă sînt traşi la xerox, croiţi după acelaşi tipar al linguşelii şi al obedienţei care merg pînă la depersonalizare. Simbolic este şi cadrul diafan în care tînărul prinţ se plictiseşte: un morman de frunze (din burete de culoare arămie), pe care stă instabil tronul şi în care se joacă asemenea unui copil; un copil care însă ştie că nu vrea să accepte cadrele limitate impuse şi care are melancolii ce-l fac să semene cu un Hamlet lipsit însă de impulsul acţiunii. Regele de Popo (Valentin Terente, foarte natural şi comic în portretizarea apăsată a conducătorului isteric, sărit de pe fix), care apare în sacou şi în chiloţi, este tiranul absolut, care, la un simplu capriciu, la un prim acces de nervi, îşi împuşcă servitorul. Toate semnele împărăţiei sînt hiperbolizate, duse la extrem, pentru a semnaliza nefirescul situaţiei: de pildă, uriaşul telefon fix necesită trei slujbaşi pentru a fi cărat şi dus la prinţ.
Un contrapunct foarte bun la cuplul Leonce şi Lena este cel dat de rolul lui Valerio şi de cel al guvernantei, variantele pragmatice ale vlăstarelor regale. Valerio şi guvernanta sînt cu picioarele pe pămînt, vicleni cît trebuie, aranjînd lucrurile pentru binele tinerilor, dar gîndindu-se şi la ei. Pe cît sînt de aiuriţi Leonce şi Lena, pe atît de realişti sînt Valerio şi guvernanta. De remarcat tandemul Ionuţ Vişan - Constantin Cojocaru, scenele cu ei sînt de un comic savuros, sper să-i mai regăsesc în aceeaşi formulă, au charismă şi se completează ideal pe formula de joc tînăr rebel, blazat/adult experimentat, spiritual, care ştie să potrivească lucrurile cum trebuie.
Să nu ne fie frică să vorbim şi despre acest subiect atît de dificil şi în teatru, dragostea, pare a sugera montarea lui Vlad Cristache. Pentru că, în definitiv, dincolo de intrigile politice, de aranjamentele mercantile, de mesajul social, spectacolul lui Vlad Cristache pune accentul pe povestea de dragoste, pe happy-end-ul unei aventuri în care doi tineri, veseli şi neştiutori ca un Popeye şi o Olive moderni, după cum arată măştile pe care le poartă în final, reuşesc să nu se lase striviţi de meschinăria din jur.