Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Izgnanie / Exilul

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Gânduri pe marginea unui tip de film - Izgnanie


Marian Rădulescu

iulie 2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Atmosfera năucitoarei ficţiuni cinematografice de Andrei Zviaghinţev numite Izgnanie (în română: Exilul) mă duce cu gândul la blestemul numit uitare. Uitarea sau nepăsarea bărbatului faţă de ceea ce, aşa cum scrie la carte, femeia de lângă el - atunci când nu se foloseşte de frumuseţe ca acoperământ al răutăţii - îşi doreşte: împreuna lucrare şi purtare a sarcinilor. Vera, personajul principal feminin, sfârşeşte tragic în filmul lui Zviaghinţev. Într-un fel, Izgnanie (2007) este o spovedanie. O formă de "întoarcere acasă" prin mărturisirea neputinţei bărbatului de a suporta un cuplu, de a înţelege cuminţenia şi sacrificiul femeii sale. Câteva decenii mai înainte, în anii '60-'80, Andrei Tarkovski (cineastul din a seva căruia, mai mult sau mai puţin izbutit, se va fi inspirat Zviaghiniţev) se simţea copleşit de vinovăţia faţă de mama sa, faţă de tatăl său, faţă de femeia iubită.

Criza sa (prilej de cercetare, de învigorare a credinţei, de înduhovnicire) s-a transfigurat în câteva filme: Solyaris, Zerkalo / Oglinda, Nostalghia. "Ne iubim, dar ne jenăm unii de alţii, ne este teamă la unii de alţii. Mi-e mai uşor să mă înţeleg cu persoane cu totul străine." - nota, în jurnalul său, Tarkovski. Da, numai că la Tarkovski totul devenea pe ecran o odă adusă părinţilor, femeii iubite, precum şi - mai ales - Celui ce desăvârşeşte orice dar. Acolo, în filmele lui (ca şi în viaţa lui), icoana - înţeleasă ca teologie în culori, iar nu minimalizată ca vestigiu de muzeu - e o prezenţă vie, restauratoare.   


 
Antidotul împotriva dezintegrării, destrămării, uitării, nesimţirii? Acel "Hristos în mijlocul nostru" pe care Călăuza şi femeia sa din Stalker se încăpăţânează să-l trăiască zi de zi, clipă de clipă. Credinţa Verei din Izgnanie s-a uscat. Credinţa femeii din Călăuza (neocolită de îndoieli, de frustrări şi disperare) e izvor nesecat pentru că îşi are obârşia în "lucrurile cele de pe urmă", despre care - din off - ea chiar citeşte, la un moment dat. Ceea ce s-a pierdut, ca să spun aşa, în "transplantul" atmosferei tarkovskiene către cinema-ul lui Zviaghinţev, este tocmai acest simţ al paradoxului, al mirării. Al înfrăţirii dintre cer şi pământ, dintre cele văzute şi cele nevăzute.

Spleenul şi impasul Călăuzei sunt "descântate" de femeia acestuia care, la final, într-un monolog adresat parcă fiecărui spectator în parte, spune: "Ştiam că mă voi simţi bine alături de el. Ştiam că va fi multă suferinţă. Dar mai bine să ai parte de o fericire amară decât de o viaţă cenuşie şi tristă. Poate am născocit toate astea după aceea. Atunci, el doar mi-a spus: Vino cu mine! L-am urmat. Şi n-am regretat niciodată. Niciodată. A fost multă suferinţă şi teamă şi ruşine. Dar n-am regretat niciodată şi n-am invidiat pe nimeni. Aşa mi-a fost soarta, aşa suntem noi. Dar dacă in viaţă n-ar fi fost suferinţă, n-ar fi fost mai bine, pentru că atunci nu era nici fericire, nici speranţă. Aşa cred..."
 




 Toate articolele despre Izgnanie / Exilul


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Marian Rădulescu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer